Adam Blatner, M.D.

 (Acest articol a fost prezentat in cadrul Departamentului de Psihiatrie al Universitatii din Louisville, Scoala de Medicina, pe 7 iunie 1990, revizuit intre timp. Publicat pe website pe 08 iulie 2002)

Psihoterapia a evoluat semnificativ in ultimele cateva decenii, in principal datorita proliferarii diferitelor teorii si tehnici. Aceasta, la randul sau, genereaza necesitatea unei metateorii care sa integreze cele mai bune perspective ale acestor abordari aparent in competitie, dar ofera si cateva sugestii pentru a obtine aceasta sinteza. Abordarea cea mai evidenta este de a cauta un numitor comun pentru toate aceste diferite scoli de gandire. Cea mai buna descriere a acestui numitor comun, consider eu, aproximeaza conceptul de “arhetip” al lui Carl Jung.

Gasirea unui numitor comun

Ne putem gandi la diferentele primare intre diferitele scoli de gandire prin faptul ca fiecare abordare se concentreaza pe o latura diferita a motivatiei umane. Freud a identificat sexualitatea si nevoia de a reprima idei si emotii straine eului; Adler a subliniat dorinta de a depasi sentimentul de inferioritate si de a experimenta un sentiment de putere; Wilhelm Reich a adaugat fenomenul de “armura” musculara ca o afirmare a unei atitudini caracterologice; Jung a pus accentul pe nevoia universala a oamenilor de a cauta inteles intr-un context religios sau spiritual; Otto Rank a remarcat conflictul esential al separarii de cei care au avut grija de noi, si importanta vointei si a creativitatii; si John Bowlby, Fairbairn si altii din scoala engleza s-au concentrat pe nevoie acuta de baza de a avea o relatie cu figura parentala. Heinz Kohut a subliniat centralitatea dezvoltarii unui sentiment de sine coeziv. Si lista ar putea continua. Plecand de la acestea, intrebarea nu este o chestiune de a decide care dintre aceste teorii este mai “corecta”, ci mai degraba cum sa construim o teorie mai cuprinzatoare care sa integreze cele mai bune perspective ale tuturor acestor scoli.

Dar sa revin la Jung: dincolo de propria lui contributie la aceasta lista de motivatii de baza, Jung a mers un pas mai departe. El a subliniat ca exista multe motivatii de baza, pe care le-a numit “arhetipuri” (Jung, 1958, p.vii) (a preluat termenul de la Sf. Augustin si de la filosofii neo-platonici; a existat si o relatie cu conceptul de “idei elementare” descris de etnologul Adolf Bastian din secolul XIX). Termenul ” arhetip “ar trebui astfel sa fie recunoscut ca numele pentru categoria temelor fundamentale in psihologia umana, si desemnarea acestei categorii sugereaza natura unui numitor comun intre diferitele tipuri de motivatii umane de baza. “Gasirea unui nume pentru ceva este o modalitate de a conjura existenta sa, de a face posibil ca oamenii sa vada un tipar acolo unde nu vedeau nimic inainte”, a scris Howard Rheingold.

Cautarea unui numitor comun intr-un sistem complex inseamna deschiderea unei noi frontiere, a unei perspective sau nivel de intelegere a dinamicii care, la randul sau, face posibila generarea de noi ipoteze. Ca o analogie, crearea conceptului de atom ca numitor comun care ar putea explica diferitele descoperiri in domeniul chimiei acum doua sute de ani a fost incredibil de euristica, permitand oamenilor de stiinta sa caute si sa gaseasca alte elemente de baza si, mai mult, sa inceapa sa dezvolte metodic domeniul chimiei.

Cum functioneaza arhetipurile

Arhetipurile functioneaza la un nivel mai primar si mai “profund” al inconstientului decat, sa zicem, mecanismele de aparare sau majoritatea altor modele psihodinamice. Ele reprezinta tendintele mostenite, intrinseci, in cunoastere, imagistica si emotie pentru specia umana. Arhetipurile sunt extensii ale fenomenului de instinct, complexificate si exprimate in experienta umana. In sine fara forma si exprimand dimensiunea sociobiologica a neurofiziologiei, manifestarile lor pot fi gasite in teme din arta, ritualuri, obiceiuri, imagini, vise, filozofie, psihopatologie si orice alta activitate umana.

Jung a elaborat ideea conform careia exista doua tipuri sau “niveluri” ale inconstientului cam in aceeasi perioada in care a dezvoltat conceptul de arhetip – al doilea deceniu al secolului XX. El a fost de acord intr-o mare masura cu teoria lui Freud ca exista un nivel inconstient de activitate – Jung l-a numit “inconstient personal” – ce “contine” complexe de idei, emotii si perceptii  incompatibile cu sentimentul dominant de sine. In plus, Jung a sugerat ca inconstientul personal include si perceptii si idei care nu au atins pragul constiintei explicite.

Si mai important insa, Jung a sugerat ca multe dintre aceste experiente si dinamici sunt influentate de un set si mai fundamental de operatiuni sau constrangeri, tendintele innascute de a gandi, simti si imagina in anumite moduri care reprezinta natura noastra esentiala. Daca am compara inconstientul personal cu un computer, ideile refulate precum si multe dintre functiile obisnuite ale ego-ului ar fi echivalentul programarii de baza a software-ului. Arhetipurile, atunci, ar fi “hardware-ul,” circuitele computerului care impun anumite constrangeri asupra programelor software.

Acest strat arhetipal al inconstientului e alcatuit din instincte in forma umana, experienta psihologica sau exprimarea prin imagini a procesului instinctual. Merita sa reflectam asupra naturii misterioase si puternice a instinctului, si asupra multor tipuri de comportamente instinctive care au fost observate la animale. Printre acestea se numara complexele de comunicare si sociale care au evoluat pentru a perpetua speciile, comportamentele legate nu numai de imperechere, grija, hranire, migrare si alte constrangeri biologice, dar si de teme mai subtile ale teritorialitatii, dominarii, vanatorii in grup etc.

In cele aproximativ doua milioane de ani de evolutie umana modelele psihobiologice si sociobiologice au evoluat odata cu schimbarile in structurile anatomice. Din cauza dezvoltarii sistemului nervos uman fenomenul instinctului devine mult mai subtil, diversificat si elaborat. Neocortexul a permis oamenilor sa devina capabili de imaginatie, limbaj, simbolizare, intuitie, ratiune, subtilitati de emotie si alte manifestari de o complexitate extraordinara. Am devenit nu doar cantitativ, ci si calitativ diferiti de animale deoarece suntem capabili sa reflectam asupra noua insine, asupra faptului ca vom muri, sa radam de noi insine, sa ne exprimam artistic, sa spunem povesti, sa cream religii, pe scurt, sa exprimam o varietate de abilitati si inclinatii care se gasesc in toate culturile umane.

Din cauza modului in care instinctul la oameni este transformat de fenomenul de constiinta, un alt termen este indicat: nu “instinct”, ci “arhetip”. Alegerea cuvintelor este importanta in psihologie, pentru ca asociatiile semantice influenteaza in mod subtil atitudinea. Termeni precum “imperativ” implica o forta recurenta stationara sau ciclica, in timp ce arhetipul sugereaza un complex (de exemplu, termenul lui Jung pentru o grupare sau constelatie psihologica de idei, sentimente, comportamente obisnuite etc.), care, la fel ca instinctele, poate fi catalizat in cursul dezvoltarii sau atunci cand este declansat de anumite circumstante externe. In mod similar, cuvinte cum ar fi “dorinta”, “nevoie” sau “motivatie” sunt pur si simplu prea generale si simpliste, iar uneori chiar inselatoare.

Arhetipurile sunt tendinte mai degraba decat forme. Termenul “arhetip” ar trebui sa fie diferentiat de “imagine arhetipala”. Primul este modelul intrinsec, iar cel din urma este “invelisul” modelului. O alta analogie ar fi cazul in care daca cristalul este forma, modelul de baza care determina daca cristalul va fi, sa zicem, tetraedric sau hexagonal apare din unghiurile caracteristice pe care atomii diferitelor substante le formeaza unii cu altii (Wickes, 1976, p.xii). Arhetipul este tendinta de structurare care nu este echivalentul cristalului format, ci al unghiurilor la care se conecteaza atomii.

Un exemplu de arhetip ar putea fi tendinta de a dezvolta o imagine nuantata emotional a unui erou si, in diferite culturi, eroul poate lua forma lui Sir Galahad cautand Graalul, a lui Ghilgames cautand floarea nemuririi, a lui Hildegarde din Bingen dand piept cu autoritatile conservatoare ale bisericii medievale, sau a lui Abraham Lincoln infruntand turbulentele politice pentru a-si promova idealurile sale (Jung, 1970, p.41). Arhetipul mandalei, un simbol artistic circular, poate prelua imaginea arhetipala a rozasei din Catedrala Chartres, a unui tablou din nisip specific culturii Navajo, sau a unui desen personal al unui pacient in psihoterapie.

Arhetipurile opereaza la un nivel dinamic undeva intre cunostintele actuale brute de neurofiziologie si procesele psihodinamice cele mai elementare. La un anumit punct de procesare a stimulilor interni sau externi de catre sistemul nervos, reteaua de neuroni se complexifica pana in punctul in care “se revarsa” intr-o licarire de constientizare. Gestalt-urile de imagini si cognitii incep sa se formeze, si acestea sunt in mod inevitabil nuantate de emotii care variaza de la cea mai subtila la cea mai puternica, de la cea mai simpla la cea mai complexa.

Mintea proceseaza informatiile cu o tendinta asociata de a le atribui o valoare – o functie estetica, si aceasta tendinta (arhetipala) diferentiaza mintea de orice computer (Jung, 1970, p.12). Nici emotiile generate nu sunt reductibile la raspunsuri simple, de placere sau durere, lupta sau fuga; mai degraba suntem inclinati sa experimentam la mai multe niveluri in acelasi timp (Blatner & Blatner, 1988), si astfel constiinta umana include sentimente exclusiv umane, cum ar fi ironia, umorul, mirarea, altruismul, invidia, sensibilitatea sau revelatia.

Conceptul de arhetip este deosebit de util in elucidarea unui tip special de experienta care nu este usor de explicat in alte sisteme teoretice – sentimentul de “numinozitate”. Este acel sentiment de a fi patruns de o idee sau o imagine, coplesit de un sentiment de semnificatie sau importanta deosebita. Numinozitatea tinde sa fie oarecum inexplicabila in termeni rationali, sau chiar misteriosi. Sa te indragostesti pana peste cap este o experienta numinoasa, asa cum este si sa-ti vezi moartea cu ochii pentru majoritatea oamenilor, sau o viziune religioasa. Grupuri si natiuni intregi pot fi prinse in influenta unui arhetip. Conceptele anticilor despre zeii lor au fost nume personificate pentru aceste experiente mai abstracte, reactiile inspirate de veneratie fata de spatiozitatea cerului, energia universala si fara sfarsit a vietii, intuitia puterilor magice sau misterioase din cosmos etc. (Bennet, 1985, p.109). Aceste emotii trebuie sa fie incluse ca fenomene care trebuie luate in considerare in orice sistem holistic de neurofiziologie. Ele nu ar trebui sa fie explicate de mantuiala ca un simplu epifenomen al lobului temporal.

Poate cea mai importanta trasatura a arhetipului este ca acesta functioneaza in mod autonom in cadrul psihicului, se organizeaza singur in imagini si preseaza aceste imagini numinoase asupra eului constient. Astfel, complexele organizate in unele moduri functioneaza ca sub-personalitati care au potentialul de a se angaja intr-un dialog activ; adica pot raspunde la intrebari ale eului constient ca si cum ar avea propriile lor intentii si personalitati. Aceasta caracteristica are implicatii clinice care vor fi discutate mai tarziu (Bennet, 1985, p.83)

Cateva exemple de arhetipuri

Arhetipurile reprezinta modele de baza de structurare cognitiva-afectiva-imaginala care pot fi descrise in moduri destul de evidente si rationale. Carl Jung a descris o varietate de arhetipuri care au asociatii mai ezoterice. Nu este necesar sa cunosti exemplele lui pentru a putea aprecia conceptul esential si relevanta sa clinica. Intr-adevar, nu sugerez o adoptare in masa a operei lui Jung, intrucat el a abordat multe probleme diferite, de la propria teorie a diferentelor temperamentale la o analiza elaborata a unor practici cum ar fi intelepciunea ascunsa a alchimistilor medievali.

Deoarece o parte atat de mare a operei lui Jung a fost construita cu migala din analiza fenomenelor interculturale – mit, arta, ritualuri – dar si din visele pacientilor sai si simptomele psihotice, scrierile sale si cele ale multora dintre urmasii sai tind sa fie mai degraba scolastice, pline de aluzii ciudate, termeni latini si concepte dense. Cu toate acestea numitorii comuni pe care i-a descoperit merita sa fie distilati si recunoscuti, nu ca ezoterism obscur, ci mai degraba ca si concepte practice pentru tendintele primare ale naturii umane.

Primul exemplu al unei functii arhetipale este ca mintea tinde sa organizeze perceptiile ambigue in seturi semnificative, pentru a construi intelesul – chiar si atunci cand, dupa cum s-a demonstrat printr-o serie de experimente psihologice – datele de baza sunt, de fapt, elemente izolate (Gazzaniga, 1984?). Acesta este arhetipul sensului si se refera la abordarea lui Viktor Frankl a psihoterapiei existentiale (Jaffe, 1975; Frankl, 1966?).

O tema conexa este tendinta mintii de a gasi numitori comuni, care se reflecta si in imaginile arhetipale ale unitatii, numarul unu, si tendintele moniste in filozofie. Desigur, conceptul de arhetip ca element unificator al psihicului, cum ar fi atomul in chimie, exprima, de asemenea, aceasta tendinta arhetipala.

Numerele prime pot fi vazute ca exprimand intuitii arhetipale. Numarul doi reflecta tendinta mintii de a gandi in termeni de dualitate, de a vedea complexe ambigue ca opusuri contrastante (Jung, 1959, p.73). Binele si raul, intunericul si lumina, masculinul si femininul, spiritul si materia etc, toate sunt constructe impuse de gandirea umana asupra a ceea ce este in mod obiectiv o realitate exterioara fara limite. Acest arhetip poate fi gasit si in filozofie sau arta. Gandirea dualista poate fi, de asemenea, patologica, pentru ca mintea imatura tinde sa experimenteze anumite situatii in alb-sau-negru, atunci cand ar trebui sa cautam alternative.

Arhetipul numarului trei reflecta capacitatea mintii de a organiza situatii in mod intuitiv ca triade, de multe ori al treilea element avand functia de a intermedia intre sau de a le include pe celelalte doua. In religie acest arhetip poate fi exprimat ca imaginea arhetipala a Treimii, cu Isus avand rolul de mediator intre Dumnezeu si omenire. In filozofie, conceptul procesului dialectic al lui Hegel a aratat modul in care ideea de sinteza este al treilea element, raspunsul la tensiunea dualista dintre teza si antiteza.

Si in psihodinamica acest potential modulator al arhetipului numarului trei opereaza in rezolvarea sanatoasa a conflictului oedipian. O parte a problemei geloziei la copiii de patru sau cinci ani este ca acestia pot la un moment dat sa relationeze doar cu un singur partener de joaca, si abia mai tarziu incep sa invete sa relationeze cu doi sau mai multi in aceeasi activitate de joaca fara a deveni gelosi. Acest conflict este proiectat pe cei doi parinti. Freud a avut dreptate cand a remarcat universalitatea acestei schimbari, dar observatia sa a fost numai partial corecta atunci cand a afirmat ca este determinata doar de tema sexualitatii si teama de castrare. De multe ori intr-o familie copilul invata fara probleme ca el o poate iubi pe mama si sa se simta inclus de tata intr-o relatie de trei.

Arhetipul numarului patru este evocat ori de cate ori doua dualitati sunt vazute in interactiune. In medicina antica dualitatile de cald si rece interactionau cu dualitatile umed si uscat, rezultatul fiind cele patru umori. Cele patru categorii generate prin crearea unui grafic bazat pe axele ortogonale este o caracteristica importanta in geometrie, calcul si, atunci cand sunt incluse intr-un cerc, in simbolul artistic mandala mentionat mai sus.

Numeroase listari de diferite tipuri de procese arhetipale sunt posibile, variind de la abordari ale transformarii spirituale (Metzner, 1986) pana la diverse metafore de baza pentru a descrie viata (LeGuin, 1985), etapele procesului de creatie (Blatner & Blatner, 1988a) si altele (Zolla, 1981). Mecanismele de aparare, tipurile de manipulare interpersonala si sociala precum si motivatiile primare in psihodinamica mentionate mai sus (Madsen, 1968), toate acestea exprima tendinte arhetipale. Mii de aceste teme se suprapun, se intrepatrund, si refuza sa fie definite ca elemente variabile distincte. Desi traditia noastra stiintifica urmareste sa defineasca procese, nu exista nici un motiv a priori sa presupunem ca natura reala a mintii este atat de convenabil organizata si compartimentata.

Cateva alte procese arhetipale esentiale trebuie mentionate aici ca fiind relevante pentru aceasta discutie: in primul rand, o tendinta spre homeostazie are loc la nivelul psihicului la fel ca in organism. Acest lucru implica o capacitate intrinseca de a sesiza dezechilibrul intre diferite activitati psihosociale si de a face presiuni pentru exprimarea capacitatilor care sunt reprimate sau neglijate (Jung, 1958, p.125-6). Constiinta este necesara pentru a se asigura ca procesele de echilibrare sunt adaptabile pe termen lung. O mare parte din psihopatologie poate fi privita ca expresia inconstienta a acestei tendinte arhetipale spre echilibru, dar de multe ori aceasta expresie utilizeaza cognitii si perceptii care nu au fost niciodata maturate in contextul constiintei explicite, si astfel canalele de exprimare sau de satisfacere sunt in mod corespunzator imature, egocentrice, generalizate in exces, sau incarcate cu reziduuri de gandire infantila. Pe de alta parte, daca mintea ar fi acordata la aceste intuitii si impulsuri, daca simptomele de dezechilibru ar putea fi corect identificate, atunci ar putea fi create canale adaptive mai eficiente pentru un stil de viata holistic si integrat.

Unul dintre cele mai utile arhetipuri, legat de arhetipul sensului, este acela al intelepciunii. Ideea ca putem descoperi in mod intuitiv principiile constructive de viata este exprimata in mai multe imagini arhetipale: “vocea calma” a lui Dumnezeu; “batranul intelept sau batrana inteleapta”; anumite animale totem, cum ar fi bufnita, lupul, sau bivolul; si alte complexe care servesc drept surse de inspiratie si de calauzire.

Jung, desigur, a recunoscut activitatea inconstientului personal, si o mare parte din munca sa s-a adresat dinamicii pacientilor sai la acest nivel. Insa a luat in considerare si semnificatia fenomenului de inspiratie. Oamenii creativi in stiinta sau arta au remarcat deseori ca procesele lor de creativitate includ momente in care fluxul de imagini, idei sau cuvinte parea ca izvoraste dintr-o sursa din afara creatorilor insisi (Jung 1970, p. 15). O parte din actul creator parea sa implice pur si simplu faptul de a fi receptiv la ceea ce anticii au numit “muze” (aceasta exprima arhetipul mentionat mai sus de autonomie).

Aici este o diferenta esentiala intre sensibilitatea de baza a psihologiei analitice si psihanaliza, reflectand viziunea junghiana vs viziunea freudiana a inconstientului. Daca inconstientul functioneaza doar ca un depozit de sentimente si idei reprimate, asa cum sugereaza freudienii, atunci terapia vizeaza elucidarea acestor modele. Acest punct de vedere presupune implicit ca intelepciunea de a integra ceea ce este adus la nivel constient rezida in intregime in mintea constienta. Punctul de vedere jungian, in schimb, sugereaza ca ar putea exista potentiale in inconstient care contin intelepciune. Aceste surse de inspiratie si calauzire sunt construite in patrimoniul nostru sociobiologic si, prin urmare, metode care ar ajuta “intelepciunea interioara” sa se exprime ar avea o mare valoare ca adaosuri la abordarile traditionale de psihoterapie.

Implicatiile conceptului de arhetip

Care este valoarea acestei viziuni a psihologiei dinamice? Cum poate conceptul de arhetip sa fie util? Pentru a incepe, desi ceea ce prezint este teoretic, asa cum a spus psihologul social Kurt Lewin (1951: 169): “nu este nimic mai practic decat o teorie buna”. Sunt aspecte relevante si practice ale conceptului de arhetip.

In primul rand reprezinta o categorie noua care include o varietate de alte procese care nu au fost integrate anterior; ca atare, aceasta idee genereaza un sistem nou, mai util, de clasificare a fenomenelor (S.I. Hayakawa a spus, “stiinta cauta, in general, numai sistemele cele mai utile de clasificare: si le considera ‘adevarate’ pana cand alte clasificari mai utile sunt inventate). In acest sens conceptul de arhetipul are rol de punte intre diferitele scoli de gandire. Am mentionat mai devreme unele dintre multele teme de baza in psihologia psihodinamica. Ideile esentiale ale lui Freud, Adler, Jung, Rank, Horney, Kohut si altii pot fi toate considerate ca fiind explorari ale diferitelor tipuri de arhetipuri. Acesta este numitorul lor comun.

O psihologie bazata pe arhetipuri are o natura in mod esential pluralista, si ia ca punct de plecare ideea ca natura umana nu este determinata de una sau cateva nevoi de baza, ci mai degraba este influentata de mii de tendinte. Desigur, unele dintre acestea sunt exprimate mai puternic si generalizat decat altele, cum ar fi sexualitatea, agresivitatea, sentimentul de sine etc. Totusi si tendintele mai subtile sunt arhetipale, cum ar fi dorinta de a-si exprima originalitatea si de a fi vazut ca fiind deosebit, placerea de a mangaia un animal, sau un dialog filozofic.

Exista doua corolare la aceasta tema: unul este ca astfel conceptul de arhetip sprijina aparitia unui consens cu privire la o abordare integratoare a psihologiei dinamice. Acest domeniu, asa cum a fost pana acum, marcat de diferite scoli de gandire aparent opuse, este unul problematic pentru ca cei din afara au avut tendinta de a nu crede ca vreuna dintre ele este valabila. O abordare integratoare este mult mai credibila. Eu cred ca acest lucru ar putea anunta o revitalizare a psihiatriei dinamice (am dezvoltat o metateorie in care conceptul de rol serveste ca baza pentru o astfel de abordare integratoare, iar aceste idei despre arhetipuri imbogatesc sistemul mai extins al teoriei aplicate a rolului – Blatner, 2000).

Al doilea corolar este ca aceasta teorie arhetipala abordeaza cea mai larga gama de experiente umane, inclusiv dimensiuni ca ludicul, spiritualitatea, preocupari sociale, apartenenta, arta, politica, creativitatea etc. Acestea sunt caracteristici ignorate de psihologiile care se bazeaza pe reacţiile comportamentale ale animalelor inferioare; exista destule tendinte dezumanizante in viata moderna. Avem nevoie de o psihologie care recunoaste importanta acestor trasaturi unice, specifice oamenilor.

O astfel de psihologie are o relevanta clinica imediata: pacientii simt respectul implicit din partea unui terapeut care crede intr-o teorie psihologica mai complexa si ampla. Un astfel de terapeut trateaza pacientii ca indivizi care au mai multe aspecte in viata lor, puncte forte unice, un potential de umor si intelegere profunde, si o capacitate de spontaneitate si creativitate. O astfel de atitudine intareste alianta de tratament si ajuta sa ne gandim la pacienti ca fiind influentati nu doar de cateva necesitati, ci de un ansamblu bogat de arhetipuri. Terapeutii pot astfel adauga noi dimensiuni vietii pacientilor lor.

O psihologie bazata pe arhetipuri merge dincolo de vechile ierarhii implicite care reflecta valori culturale de acum invechite, cum ar fi tendinta de a privi masculinitatea ca fiind de baza, sau in orice alt sens subtil mai buna decat feminitatea, ratiuna mai valoroasa decat emotia, spiritul mai nobil decat corpul, o sarcina mai importanta decat relatia etc. (Goldenberg, 1989; Lauter & Rupprecht, 1985). In contrast, o psihologie bazata pe arhetipuri recunoaste ca fiecare arhetip are propria sa integritate, propriul sau loc in schema lucrurilor. Astfel oamenii se confrunta cu responsabilitatea de a crea, si de a ajuta cultura sa creeze sisteme de valori mai adaptabile si mai cuprinzatoare.

Arhetipurile ca agenti de legatura

Conceptul de arhetip actioneaza si ca o punte sau o conexiune cu diverse dimensiuni ale vietii si timpului nostru.

Psihologia jungiana devine un element mai proeminent pe scena intelectuala contemporana, iar ideea de arhetip este conceptul sau cel mai important. Mai multe carti pe teme conexe au devenit recent destul de populare, si grupurile de studiu ale activitatii lui Jung si urmasilor sai se inmultesc. Unele dintre aceste grupuri functioneaza sub egida unor institutii religioase oficiale, deoarece abordarea junghiana este unica in abilitatea sa de construi o punte psihologica intre religie si psihologie.

Religia moderna – cel putin traditia mai liberala in anumite culte – urmareste sa promoveze relevanta, pentru a face spiritualitatea un element vital in viata membrilor sai. Psihologia ajuta la personalizarea problemelor si raportarea lor intelectuala la scripturi, dar si la alte surse literare si stiintifice.

Un fenomen conex a fost cresterea interesului in mitologia comparativa – un mod intercultural de a examina bazele religiei. Opera lui Joseph Campbell, in special, a fost popularizata, mai ales prin seria televizata de interviuri ale lui Campbell de catre Bill Moyers in 1988 (Segal, 1990).

Insa acest studiu al mitologiei comparative reprezinta o cautare cu un caracter universal – acela de a gasi bazele intelectuale pentru o serie de tendinte culturale relativ recente – in special in randul generatiei tinere mai educate, si anume, interesul in crestere intr-un grup atat de divers cu privire la traditiile mistice din cadrul crestinismului si iudaismului; intelepciunea spirituala inerenta in cultura nativ americana, primitiva, hindusa, taoista, budista, sufista si altele (Grof, 1988a); principiile studiilor ezoterice si oculte etc Aceste traditii sunt bogate in imagistica, simboluri si teme care au nevoie atat de intuitie spirituala cat si de psihologie pentru a fi intelese. Din nou, ideile lui Jung ajuta in aceasta privinta.

Reneasterea interesului fata de ideile jungiene a inceput cu adevarat in anii 1960, probabil nu intamplator in momentul in care multi oameni, multi cercetatori seriosi, au experimentat cu substante psihedelice (valul de experimente iresponsabile a aparut doar la sfarsitul acestui deceniu). Nevoia de a rationaliza intensitatea imaginilor psihedelice si de a face conexiuni intelectuale cu perspectivele teoretice contemporane a fost satisfacuta cel mai bine prin abordarea psihologica a lui Jung (Grof, 1988b). Aceasta capacitate a conceptului de arhetip de a exercita o functie integratoare poate fi vazuta si intr-un alt tip de convergenta. In ultimul secol mai multe domenii au studiat insasi natura gandirii – psihologia profunzimii este unul dintre acestea. Urmatoarele domenii adreseaza intrebari similare, si anume, modul in care functioneaza mintea (inclusiv modul in care mintea se poate minti singura atat de bine, se poate sabota si antrena in activitati inteligente, dar si stupide). Deoarece aceasta este o intrebare de grup si interpersonala, dar si o chestiune de psihologie individuala, domenii precum sociologia, antropologia, inteligenta artificiala, lingvistica, paralingvistica, care studiaza comunicarile nonverbale, teoria comunicatiilor (inclusiv studiul modului in care, dupa cum a spus Marshall McLuhan, “mediul este mesajul”), tendintele contemporane in filozofie, istorie, critica culturala, futurologie, dezvoltare organizationala, stiinte politice si literatura se angajeaza in ceea ce ar putea fi numit un efort “metacognitiv” – ne gandim la modul in care ne gandim. Din nou conceptul de arhetip se dovedeste a fi util, la fel ca in domeniile de mitologie comparativa si religie (Jung, 1959, p.329).

In aceasta privinta exista asemanari intre conceptul de arhetip si alte idei intuitive despre modele de baza atat ale cosmosului, cat si ale mintii: conceptul de “forme ideale” al lui Platon; teoria lui Sheldrake (1981) despre “campuri morfogenetice”; conceptul lui Whitehead de “obiecte eterne”; conceptul de “metapraxie” al lui Moreno (Blatner, 1988a) etc.

La un nivel mai personal, sa afli despre mostenirea noastra comuna poate fi linistitor, pentru ca ceea ce tinde sa fie experimentat ca un esec personal poate fi reconsiderat ca parte a conditiei umane. La asta se refera Yalom ca fiind beneficiul de universalitate al psihoterapiei de grup. Conceptul de arhetip ofera un vehicul pentru ca oamenii sa vorbeasca despre temele pe care le au in comun si care, intr-adevar, sunt teme intrinseci conditiei umane. Acest lucru incurajeaza sublimarea durerii personalizate in exprimarea temelor arhetipale in poezie si arta, actiune politica sau organizarea de grupuri de self-help, spiritualitate sau umor.

Largind cercul de identitate, putem folosi conceptul de arhetip pentru a aprecia ceea ce avem in comun cu oamenii din alte culturi. In plus, stimuleaza studiile interculturale care, la randul lor, ne ofera avantajul suplimentar de a ne arata cateva modalitati de abordare a unor probleme de viata pe care propria noastra cultura nu le-a descoperit inca. Din moment ce noi traim intr-un timp care se caracterizeaza cel mai mult prin schimbare, se cuvine sa reanalizam multe dintre normele si obiceiurile societatii noastre. Fertilizarea incrucisata care provine din studiul metacognitiv al antropologiei, psihologiei sociale si domeniilor conexe poate genera tehnici valoroase de adaptare.

Acest grad ridicat de intelegere poate creste toleranta fata de alte popoare. Legatura dintre arhetip si instinct poate genera o constientizare mai mare a relatiilor noastre cu alte forme de viata, posibil chiar sa ne motiveze sa incercam sa dezvoltam o planeta stabila din punct de vedere ecologic.

Aceasta recunoastere tot mai mare a legaturilor noastre comune cu ceilalti si cu viata in general implica un mecanism mental pe care il cunoastem cu totii, identificarea, dar care merita sa fie apreciat ca fiind de o importanta deosebita. Capacitatea de a te identifica cu ceva este arhetipala, desigur – legata de construirea conceptului de sine, de definirea a ceea ce este sau nu parte din “mine”. Identificarea este o activitate complexa, care se desfasoara pe mai multe niveluri. Forma cea mai cunoscuta este ca o actiune relativ pasiva, cand ne identificam cu echipa de fotbal preferata sau cu eroul – sau, poate, cu personajul negativ – dintr-un film. O forma mai complexa de identificare reflecta perspectiva holistica nou aparuta in cultura noastra: constientizarea faptului ca, in multe cazuri, propria noastra soarta este strans legata de cea a intregului din care facem parte si, la un nivel mai profund, ca trebuie sa recunoastem ca suntem intr-o mica masura responsabili in a determina care va fi aceasta soarta. Noi influentam destinul nostru colectiv prin ceea ce alegem sa sprijinim economic, ceea ce cumparam, pe cine votam, ce scrisori scriem; astfel apare si constientizarea ca lipsa noastra de actiune este si un act de permisiune acordata altora care ar putea alege un obiectiv diferit.

Pe masura ce constientizarea noastra creste, se extinde si constiinta noastra: invatam sa ne identificam cu viata ca intreg – acest lucru este simbolizat de imaginea pamantului albastru-verde cu pete albe asa cum se vede de pe luna, o imagine universala care a intrat in constiinta noastra doar de curand. O atitudine de identificare cu intregul lucrurilor este echivalentul operational a ceea ce in alte contexte se numeste spiritualitate. Spiritualitatea este astfel legata de psihologie prin actul arhetipal de identificare cu o activitate de integrare cu un domeniu de aplicare tot mai mare, si aceasta activitate include, de asemenea, aprofundarea propriei constientizari.

Relatia cu inconstientul

Implicatia cea mai importanta si relevanta clinic a conceptului de arhetip este ca favorizeaza o schimbare in modul in care ne gandim la inconstient. Asa cum am mentionat mai inainte, una dintre caracteristicile arhetipurilor este ca actioneaza in mod autonom, oferind imagini, impulsuri si emotii si in mod spontan. Din punct de vedere clinic, este util sa personifici complexele arhetipale, adica sa te referi la ele ca si cand ar fi persoane cu care poti face un troc (Jung, 1959b, p.325). Aceasta reprezinta o schimbare semnificativa in teoria si in tehnica de baza. Psihoterapiile traditionale, cum ar fi psihanaliza, analizeaza continutul inconstient, dar nu au un dialog cu acesta. Pe de alta parte, abordari cum ar fi psihodrama, psihosinteza si psihologia analitica utilizeaza aceasta intalnire mai directa (Gordon, 1987; Blatner, 1988b). Jung a numit stilul sau de a face acest lucru “imaginatie activa” (Hochheimer, 1969, pp.87-89). Descrierea integrala a tehnicii este dincolo de subiectul acestui articol, dar este suficient sa spunem ca include dezvoltarea unei stari mentale de receptivitate in care inconstientul actioneaza in mod liber – un fel de visare constienta in care pacientul poate sa exercite un anumit control cand pune intrebari sau face anumite actiuni imaginare, dar totusi nu incearca sa controleze raspunsurile celorlalti prezenti in fantezie. Acest comportament “disociat?” ofera in mod inevitabil indicii importante pentru activitati de analiza ulterioare, care sunt de asemenea utilizate – cele doua abordari fiind sinergice in terapia de ansamblu. Exista mai multe variante ale acestei abordari (Watkins, 1986?; Feinstein & Krippner, 1988; Assagioli, 1968?; Ahsen, 1988?, etc.).

Activitatile recente cu privire la tulburarile de personalitate multipla au descoperit ca cel mai bun mod de a le trata este de a utiliza o tehnica similara, de a chema si dialoga cu fiecare subpersonalitate ca si cum ar fi o persoana reala, iar apoi sa ajuti diferitele parti ale psihicului sa  negocieze impreuna. Aceasta este o abordare destul de utila cu multi oameni care nu au inca o disociere completa si o organizare de subpersonalitati cu adevarat autonome. Insa cei mai multi oameni au ceea ce ar putea fi considerate roluri sau parti de sine diferite, si aceste complexe de asemenea raspund la a fi personificate si tratate intr-un mod similar. Ca urmare a utilitatii acestei tehnici in terapie, interesul in crestere in sechelele traumei, natura negarii si comportamentul cvasi-dependent, precum si alte descoperiri in domenii de studiu ca cercetarea diviziunii creierului, dinamica disocierii partiale si subtile sunt recunoscute ca fiind mai raspandite ca mecanism psihodinamic. La randul sau, aceasta schimbare teoretica este compatibila cu o teorie pluralista a arhetipurilor.

O schimbare in atitudine similara poate fi vazuta ca fiind implicita in abordarea viselor a lui Jung, in contrast cu cea a lui Freud. Freud credea ca visele deghizau in general dorinte inacceptabile, dar Jung a tratat visele ca fiind reflectii relativ directe, nedisimulate, ale situatiei interioare. Bineinteles ca visele sunt exprimate simbolic – care este limbajul principal utilizat de catre inconstient – dar asta nu inseamna ca aceste simboluri sunt eforturi de deghizare. De fapt, cele mai multe vise, mai ales cele intense si pline de evenimente, sunt impresionant de directe, daca le consideram ca expresii poetice ale unor sentimente paradoxale sau ambivalente. Cheia este sa ne imaginam ca inconstientul include un creator-de-vise a carui sarcina este de a fi de ajutor – aici apare tema de a avea o relatie “cu” inconstientul, si nu doar sa ne gandim “la” el.

Aceasta tehnica favorizeaza un sentiment profund al respectului fata de sine. Daca terapeutii trateaza pacientii ca pe niste fiinte complexe si spontane se consolideaza alianta de tratament; asa apare si un sentiment de sine extins si consolidat daca pacientii isi trateaza propriul inconstient cu un grad similar de respect. O alianta internalizata este stabilita cu un eu ideal partial construit, sau ceea ce in psihologia de sine a lui Kohut s-ar numi un obiect de sine interior de oglindire si idealizare.

Ca urmare, persoanele care isi antreneaza imaginatia si care devin din ce in ce mai receptive la fluxul spontan de intuitii si impulsuri care decurge din izvorul nesecat al nivelului arhetipal al inconstientului incep sa experimenteze o profunzime de a fi incredibil de bogata si inteleapta. Aceasta sursa de energie psihologica genereaza un sentiment de vitalitate, interes, si, da, provocare si umilinta, pentru ca inconstientul aduce la suprafata si orice conflicte nerezolvate si deficite care necesita remediere sau compensatii.

Arhetipul in curs de dezvoltare al interdependentei individualizate 

Reaparitia in aceasta perioada a unui arhetip primordial leaga toate acestea impreuna: natura noastre interdependenta, conexiunea noastra, faptul ca suntem un tot. Aceasta este mostenirea noastra de trib. Insa in ultimele secole, putem vedea (in retrospectiva) influenta tot mai mare a altui arhetip, la fel de real: individul. Oamenii au si tendinta de a se vedea ca fiind izolati, separati, unici si singuri din punct de vedere existential. Multe influente istorice, variind de la revolutia industriala la experienta educatiei in masa au favorizat o preponderenta a acestei experiente de alienare in cultura occidentala.

Totusi noi intram in prezent intr-o perioada de enantiodromie culturala – un alt termen inventat de Jung pentru a descrie modul in care procesele din viata de multe ori au loc in cicluri, pendulul oscileaza de la o extrema la alta, sau lucrurile se transforma in opusul lor. Ceea ce poate avea loc acum este o interactiune a grupului si a individului ca un proces dialectic: teza este mintea de grup, care nu permite nici o devianta, ci doar grade scazute de originalitate; antiteza este individul creator, arhetipul eroului, izolat si care se lupta singur. Sinteza devine posibila prin interactiunea unui psihologiei aprofundate care informeaza procesul de grup, si celebreaza atat individuatia cat si coeziunea sociala. Un exemplu in acest sens este grupul terapeutic in care norma este producerea de raspunsuri creative, folosind visele, arta, teatrul si alte vehicule estetice.

Arhetipul creativitatii dizolva vechile structuri in timp ce ramane inca legat de angajamentul reintegrarii sociale si functioneaza la nivel mai profund de potentiale, mai degraba decat de forme cristalizate. Explorarea acestui nivel arhetipal de functionare a psihicului uman, prin urmare, promoveaza reaparitia intr-o forma mai sofisticata a constientizarii extrem de necesare a interdependentei noastre, a conexiunii, a intregului din care facem parte; aceasta va duce, in cele din urma, la o capacitate mai mare pentru relatiile mai profunde cu sinele nostru – sufletele noastre – cu semenii nostri, si cu toate aspectele vietii. Este o idee al carei timp a venit.

Source | THE RELEVANCE OF THE CONCEPT OF “ARCHETYPE”
Adam Blatner, M.D.
https://www.blatner.com/adam/level2/archetype1.htm