Aceasta relatare a fost scrisa de protagonista psihodramei descrise mai jos, care a preferat sa ramana anonima. A fost editata si publicata de catre Adam Blatner pe 04 septembrie 2009.

Aveam 21 de ani cand am venit la spitalul Menninger din Houston, Texas, in jurul anului 2003, ca sa ma tratez pentru un caz de anorexie nervoasa severa. Am reconstruit aceste evenimente din insemnarile din jurnal si un desen facut in ziua respectiva. Am schimbat toate numele in scopul confidentialitatii, inclusiv propriul meu nume; aici ma numesc “Ruby.” Am venit la spital in baza unei hotarari in instanta eliberata la cererea spitalul nostru regional, intrucat eram considerata un pericol pentru mine din cauza relatiei mele extreme cu anorexia si bulimia. Am venit fara nici o dorinta de a trai si fara nici o speranta ca as putea sa castig batalia mea cu tulburarile de alimentatie. Am venit cu putine sperante de a avea vreodata o relatie buna cu parintii mei, si eram resemnata ca toata viata o sa fiu “oaia neagra” a familiei. Am plecat cu o intelegere mult mai profunda despre mine, relatia mea cu tulburarile de alimentatie si cu familia mea – si o mare parte se datoreaza ideilor care au aparut in cadrul grupului de psihodrama de la clinica Menninger.

Intrucat avea loc in alta sectie, grupul de psihodrama era un privilegiu, care necesita un anumit “nivel de responsabilitate”. Mi s-a permis sa merg prima oara aproximativ dupa o luna din cele 4 cat am stat acolo, desi trebuia sa fiu insotita de cineva din personal tot timpul. Grupul de psihodrama era mai mare decat majoritatea altor grupuri, si poate din aceasta cauza camera avea un aer de recreere. Aproape toti pacientii se bucurau sa fie in alt grup decat cele in care doar se “vorbeste”. Grupul a fost condus de Chris, un intern. Am inceput cu o “postura a corpului” care reprezenta cum ne simteam in acea zi, iar apoi fiecare a descris ceea ce insemna acea postura. Camera cea relaxanta a inceput rapid sa se umple cu frica, furie si tristete, dar si bucatele de bucurie.

Sculptura familiala a lui Dan

In primul meu grup ni s-a spus ca vom face o “sculptura.” Nu aveam habar ce inseamna asta, dar era evident ca unii dintre veteranii grupului stiau. Un barbat din sectia respectiva pe nume Dan s-a oferit voluntar. I s-a spus sa aleaga oameni din grup care sa reprezinte diferiti membri ai familiei sale si sa ii aseze in camera dupa cum considera, folosind distanta pentru a reprezenta apropierea emotionala sau lipsa acesteia, si pozitiile corpului pentru a reprezenta rolul lor in viata lui. Si el a inceput.

A ales-o pe Ashley, colega mea de camera din sectia de tulburari de alimentatie, si pe mine, si ne-a pus pe amandoua una langa alta, in centru, amandoua incercand sa ajungem jos la Dan, care era in fata noastra. Ashley trebuia sa exprime acceptare, intinzandu-se spre el cu bratele deschise; eu, respingere, cu palmele ridicate spre exterior si incruntata.

Dan a continuat sa aleaga persoane care sa reprezinte oameni diferiti din viata lui, iar cand a terminat, i s-a cerut sa dea fiecarui personaj o replica pe care acesta sa o spuna, ceea ce a si facut. In continuare, Dan a trebuit sa isi gaseasca locul in sculptura lui, iar el s-a pus intr-un genunchi, implorand, in fata lui Ashley si a mea. In acest moment Chris a cerut ca toti cei din sculptura sa-si rosteasca replica. Chris ne-a ambalat din ce in ce mai tare si mai tare, o cacofonie de sentimente construindu-se pe emotiile tuturor celor din camera.

Dupa aproximativ un minut, Chris ne-a oprit si i-a cerut lui Dan sa mearga la fiecare persoana din sculptura pe rand, sa asculte cum acea persoana ii spune replica, iar el sa raspunda asa cum ar dori sa-i raspunda “persoanei reale”. Au avut loc scurte conversatii in doi ghidate de Chris.

Impartasirea

Dupa aceea, fiecare pe rand a impartasit cum i s-a parut experienta si ce a invatat sau cu ce a ramas. Am simtit atat de multa emotie dupa ce am fost parte din sculptura, desi nu am putut spune imediat ce. Am simtit toate aceste sentimentele adunate in zona pieptului, asa cum ma simt de obicei cand sunt in prezenta a ceva superior mie. Pentru mine, am observat ca m-am simtit “bine” sa fiu intr-o pozitie de putere si de control asupra unui barbat, si sa vad fizic raspunsul sau emotional la faptul ca eu ceream acest control. De asemenea, mi-am dat seama cum competitia cu alte fete (in acest caz, Ashley), combinata cu dorinta de control face ca utilizarea corpului meu (in acest caz, prin tulburarile de alimentatie) sa devina un lucru foarte puternic. Am fost uimita dupa ce am plecat de modul in care o ora si o camera pot afecta atat de profund un om; si pe mine. Doar ne jucam un pic, nu? Adica, sigur ca era terapeutic, dar nu stiam ca va functiona intr-adevar.

Sculptura lui Ruby (a mea)

Grupul de psihodrama a continuat sa se intalneasca in fiecare saptamana si am facut diferite exercitii, mai mult sau mai putin profunde. Ma gandeam din cand in cand la Dan si sculptura lui. Intr-o sesiune, dupa ce am exprimat cum ne simteam in acea dimineata prin postura corpului, ni s-a spus inca o data ca vom face o sculptura. Chris a cerut un voluntar. Am stiut ca am vrut sa fac o sculptura inca de cand am participat la ultima. Am ridicat mana imediat, inainte ca mintea mea sa aiba timp sa calculeze consecintele; am fost aleasa. In acel moment, am inceput sa am emotii mari. Urma sa-mi expun viata aici, in aceasta camera. Instructiunile au fost date. Puteam sa aleg pe oricine din camera sa reprezinte fiecare membru al familiei mele, si trebuia sa le dau o postura a corpului si o expresie faciala. Distanta fizica reprezenta distanta emotionala in familia mea. Dupa ce fiecare persoana era in locul potrivit, trebuia sa-i dau o replica pe care sa mi-o spuna si care ar reprezenta relatia noastra.

Am inceput. Am ales-o pe “mama” prima si am pus-o sa stea intoarsa doar pe jumatate spre centrul camerei. Urmatorul a fost “tata”, adica Dave, pentru ca semana un pic cu tatal meu si glumea si ma tachina ca si tata. El si mama se uitau unul la altul, dar nu erau pe acelasi plan, astfel incat nu se uitau unul la altul direct. Tata trebuia sa se uite la mine cu fruntea incruntata, dezaprobator.
Apoi am ales-o pe Heather pentru matusa mea Addie. Ea statea departe de tatal meu (fratele ei), si aproape de locul unde urma sa ma asez eu. Privirea dezaprobatoare a tatalui meu se indrepta si spre ea, desi ea ii evita privirea. Apoi am ales-o pe bunica mea (mama tatalui meu si a matusii Addie) – o femeie draguta si in varsta, scunda. Ea statea intre tata si matusa Addie cu cate o mana intinsa spre fiecare din ei. Privirea ei, insa, era spre mine. L-am ales pe varul meu Scott, fiul matusii Addie, si el a stat langa matusa mea Addie, dar departe de restul familiei, privind catre exterior, dand senzatia de respingere.

Am ales-o pe Darcy sa fie matusa Kathy (cumnata mamei mele). Ea este in afara cercului, cel mai aproape de mama mea. Ea se uita cand la mama cand la mine, dar este intoarsa spre mine.
Si am ales-o si pe Michelle, chiar daca ea nu este parte din familie in adevaratul sens al cuvantului. A fost un fel de mama surogat ani de zile, si nu mi-am imaginat ca as putea sa nu o includ. Ea sta langa mine, de cealalta parte fata de matusa Addie, amandoua oferindu-mi sprijinul lor, cu bratele in jurul meu.

In cele din urma a venit momentul sa aleg pe cineva sa ma reprezinte pe mine. Am ales-o pe Aden, si ea din sectia de tulburari de alimentatie. Desi probabil ea imi semana cel mai mult fizic, am ales-o dintr-o reactie mult mai intuitiva. Isi tinea capul plecat si umerii ii atarnau, era retrasa si speriata din cauza instructiunilor mele dar si, partial, din cauza timiditatii ei.

Adaugarea vocii

Dupa ce toti din sculptura au fost alesi, le-am dat tuturor cate o replica.

Tata a spus: “Nu iti traiesti viata cum trebuie.” Am simtit de multe ori dezaprobarea lui cu privire la aparent tot ce fac, iar acest sentiment a fost reflectat in distanta fizica dintre noi in sculptura precum si in expresia lui faciala dezaprobatoare.

Mama a spus: “Te-as iubi daca ai fi suficient de buna”. Si mama este departe de mine in sculptura, si postura corpului ei (jumatate in afara cercului) reprezinta o distanta emotionala. Ea vrea sa ma cunoasca si sa ma sprijine, dar de multe ori nu a stiut cum sa faca relatia noastra sa mearga. Cat am crescut mi-a acordat atentie intr-o anumita masura, dar parea sa se concentreze mai mult pe activitatile sale non-profit.

Matusa Addie a spus: “Te iubesc pe tine si pe femeia care devii”. Matusa Addie sta la distanta de tata, intrucat ei vad aproape intotdeauna lucrurile in mod diferit, dar aproape de mine, ca o sursa de sprijin si intelegere, ce reprezinta sprijinul ei emotional constant (mai ales atunci cand m-am simtit extrem de neinteleasa). Ea ma iubeste, ii pasa foarte mult de mine, si ma intelege probabil mai bine decat oricine din familie.

Scott a spus: “Eu nu sunt parte din aceasta familie.” Scott a resimtit o mare parte din dezaprobarea familiei mele si a devenit din ce in ce mai distant din punct de vedere emotional si fizic. Rareori vorbeste cu altcineva din familie in afara de matusa Addie si de mine.

Bunica a spus: “TE IUBESC!!” Are o mana intinsa catre tata si una catre matusa Addie, incercand sa elimine distanta emotionala dintre ei. Incearca sa faca pace intre ei, dar ii iubeste pe amandoi. Privirea ei este spre mine, si dragostea ei pentru mine este puternica.
Matusa Kathy a spus: “Vreau sa stiu cine esti cu adevarat”. Ea sta cel mai aproape de mama, deoarece e ruda ei cea mai apropiata, dar si la marginea cercului ca si cum nu vrea sa intervina. Ea se uita cand la mama cand la mine, dar incearca sa ajunga la mine, incearca sa creeze o legatura intre noi. Incearca sa inteleaga, dar nu stie sigur ce sa faca sau sa spuna. Nu vrea sa intre in conflictele dintre mine si mama, dar vrea foarte mult sa fie mai aproape de mine.        .

Michelle a spus: “Esti o persoana in dezvoltare!” Michelle este terapeut specializat in terapia de cuplu si familie, iar aceasta perspectiva de multe ori se infiltreaza in discutiile noastre. Intotdeauna ma incurajeaza, si bratul ei in jurul meu in sculptura reprezinta o legatura foarte profunda. Ea este cealalta persoana, in afara de matusa Addie, care ma intelege si ma sprijina.
Iar la final, eu am spus: “Vreau sa fiu eu insami. Trebuie sa stiu cine sunt”. Postura ‘mea’ si expresiile ‘mele’ faciale exprima retragerea si teama. Am simtit ca aceasta perioada de spitalizare este un moment in care trebuie sa incep sa-mi creez o identitate dincolo de tulburarea de alimentatie. Am simtit o nevoie puternica sa ma descopar in afara (si langa) sistemelor de valori ale parintilor mei.

Chris le cere tuturor sa-si spuna “replicile” in acelasi timp atunci cand eu spun “actiune.” Stau in picioare in mijlocul grupului ce reprezenta familia mea, fata in fata cu “mine”. Chris le spunea tuturor “mai tare … mai tare …” M-am intors sa vad diferite parti ale sculpturii, dar cel mai mult m-am uitat la “mine”, cu capul aplecat si bratele infasurate in jurul corpului. Am auzit vocea lui “tata” cel mai mult, repetandu-mi intr-una ca nu imi traiesc viata cum trebuie. Din cand in cand o auzeam pe bunica mea, mai linistita si dulce, “Te iubesc !!!” Am auzit haosul creat cand toata lumea vorbea in acelasi timp incercand sa imi transmita ceva; sa se faca auziti. Mi-am acoperit fata si am inceput sa plang, dar nu am putut. Dupa putin timp am ridicat capul. Uitandu-ma la “mine” am observat ca, desi matusa Addie si Michelle erau aproape de mine si ma imbratisau, nu puteau sa “ma imbratiseze” cu adevarat pentru ca bratele mele erau infasurate in jurul meu si eram atat de retrasa in mine. Parea mai degraba ca vorbesc fiecare in cate o ureche, incercand sa anuleze toate lucrurile negative pe care le auzeam cu mesajele pozitive pe care nu eram in stare sa mi le spun eu mie.
Dupa ceea ce mi s-a parut destul de mult timp, Chris a spus “Stop.” Toti au tacut imediat. Am ridicat capul.

Chris m-a intrebat: “Cum te simti acum?”

“Confuza …… Derutata …….”

“Am observat ca la un moment dat ti-ai acoperit fata. Cum te simteai atunci? ”

“Coplesita … .Totul a parut atat de real. Vocile pe care le-am auzit cel mai tare au fost vocile pe care le aud cel mai tare in viata mea – mai ales tatal meu. Si n-am auzit deloc vocea “mea”.

Vorbind cu personajele

“Ok, acum vreau sa mergi la fiecare persoana si ei vor spune replica pe care le-ai dat-o. Apoi vreau sa raspunzi acelei persoane asa cum iti doresti, si puteti continua sa vorbiti. Pentru cine e in sculptura, vorbiti din rolul persoanei pe care ar trebui sa o reprezentati”.

Tremuram foarte tare cand am inceput. M-am dus intai la bunica, pentru ca stiam ca ar fi cel mai usor sa vorbesc cu ea. Mi-a spus cat de mult ma iubeste si ca ma va iubi mereu. I-am spus cat de mult o iubesc si eu si ca e o persoana speciala pentru mine. Am vorbit un pic si Chris ne-a spus sa ne imbratisam. Ea m-a imbratisat la fel ca cum ar fi facut-o si bunica  – m-a strans tare in brate, si mi-a spus ca ma iubeste inca o data.

Apoi m-am dus la matusa Addie, si am vorbit eu prima – i-am spus cat de mult m-am simtit sprijinita si incurajata de ea si cat de mult o iubesc. Ea a repetat replica ei, ” Te iubesc pe tine si pe femeia care devii” si a adaugat: “Sunt atat de bucuroasa sa fiu langa tine, si sa am ocazia sa vad ce fel de persoana o sa devii. Te iubesc atat de mult”. Am vorbit si ne-am imbratisat.
Mi-am dat seama ca ma duc la persoanele cu mesaj pozitiv sau cu care imi e cel mai usor sa vorbesc, asa ca m-am oprit o secunda ca sa ma asigur ca am timp suficient pentru a ma ocupa si de aspectele mai dificile.
M-am dus la mama. Ea a repetat, “Te iubesc, dar nu esti suficient de buna”.

Chris m-a intrebat: “Cum te simti cand ea spune asta?”

Am vorbit cu mama, rugand-o: “Stiu ca atunci cand aud asta, tu spui ca ma iubesti si ca vrei ce-i mai bun pentru mine. Stiu ca tu vrei sa spui altceva decat ce aud eu … ”

Chris a intrebat: “Cum te simti atunci cand auzi ca nu esti suficient de buna?”

“Ma simt ranita si frustrata … ma simt furioasa”.

Chris a spus: “Spune ca esti furioasa in asa fel incat sa se simta.”

“Ma simt furioasa cand aud asta.”

Chris: “Trebuie sa se simta foarte clar.”

“Ma simt atat de furioasa sa aud mereu ca sunt bolnava si ca ma iubesti, dar ca sunt atat de bolnava!”

Chris ma indeamna sa continui, “Si vreau …”

“Si vreau sa putem vorbi una cu cealalta fara sa fie nevoie sa imi spui mereu cum este gresit tot la mine, mintea mea si gandurile mele si tot ce sunt eu!”

Mama a spus: “Eu doar incerc sa fac tot ce pot ca lucrurile sa iasa bine pentru tine. Vreau doar ce-i mai bun pentru tine “.
Nu stiu ce s-a schimbat sau cum, dar a fost ca si cum ar fi fost mama acolo – numai ca intr-o secunda am trecut de la ciorovaiala la intelegere. Ea a spus ca stia ca nici ea nu s-a comportat perfect, si ca va incerca si ea sa corecteze asta- ca amandoua o sa lucram la asta si o sa ne intelegem mai bine. Cu aceste cuvinte, ea a luat o parte din “boala” ca fiind a ei, si pentru ca mama din “viata mea reala” era atat de convinsa ca problema era doar la mine, aceasta acceptare a insemnat enorm. Ne-am trezit ca ne luasem in brate, si in acea imbratisare am simtit cat de mult ma iubeste mama.
M-am dus la tata. El a spus din nou: “Nu-ti traiesti viata asa cum trebuie.”

Chris m-a intrebat, asa cum a facut si cu mama, “Cum te simti atunci cand spune asta?”

Am fost mai clara cu tata. “Nu suport sa aud asta de la tine! Orice fac e gresit pentru tine!”

Dave mi-a spus numele cand a vorbit cu mine, “Ruby, eu stiu doar ca am facut atat de multe greseli si mi-a fost greu sa invat din ele. Nu vreau sa treci si tu prin tot ce am trecut eu”.

“Dar tata, cum se face ca nimic nu ok, nimic din ce fac nu e bine?!?”

“Nu e vorba ca nu e bine, eu vad doar ca ai putea face lucrurile mai bine cateodata, si imi doresc ce-i mai bine pentru tine.”

“Nu, nimic nu este suficient de bun pentru tine!”

“Ba da, draga mea, numai ca nu ma pricep eu foarte bine sa spun asta. Dar sunt atat de mandru de tine. Te iubesc atat de mult. As vrea sa ma fi exprimat mai clar. Vreau sa te protejez si nu se intelege asta. Nu vreau sa te controlez, vreau sa te protejez”. Lacrimi au inceput sa alunece pe obrajii lui Dave. Ne-am imbratisat un timp si am plans amandoi.

Sesiunea se apropia de sfarsit, astfel incat atat am avut timp sa fac. Sunt sigura ca Chris le-a cerut tuturor sa impartaseasca ce au simtit, dar nu-mi amintesc. M-am retras in mine in timp ce am asteptat sa vina cineva sa ne duca inapoi in sectia de tulburari de alimentatie. Inca mai plangeam, dar nu foarte mult. Eram socata intr-un mod visceral.

M-am intors in sectia mea, am luat jurnalul si am mers in pavilionul din fata unitatii. Am plans pentru ingrijorarea si dragostea pura a lui Dave, “tatal meu din sculptura”, atent ascunse in sculptura sub masca reprosurilor. Am plans pentru distantele pe care vroiam sa le acopar, si pentru oamenii care se intalnesc unii cu ceilalti la nivel emotional.

Source | FAMILY SCULPTURE IN PSYCHODRAMA: A REPORT*
Adam Blatner, M.D.
https://www.blatner.com/adam/pdntbk/famsculptpdmenngr.html