Adam Blatner

Jocul imaginativ al copiilor a fost una dintre sursele de inspiratie pentru inventatorul psihodramei, doctorul J.L. Moreno (1889-1974). Cand era student la universitatea din Viena in 1908, Moreno obisnuia sa spuna povesti copiilor din parc, si a descoperit ca acestora le placea mai mult cand puteau sa se implice si sa joace ei rolurile din intamplarile respective. Ba mai mult, erau si mai interesati atunci cand erau incurajati sa improvizeze scenarii alternative. Mai tarziu, pe cand era la scoala de medicina, Moreno era profund nesatisfacut cu ceea ce numea sterilitatea teatrului vienez; astfel, in 1921, dupa ce a inceput sa profeseze, a organizat unul dintre primele (daca nu chiar primul) grup de teatru de improvizatie, pe care l-a numit ‘teatrul spontaneitatii’. Aici a descoperit ca improvizatia si extinderea repertoriului de roluri avea efecte psihoterapeutice in vietile actorilor – si astfel a luat nastere psihodrama (Blatner 1988b).

Psihodrama integreaza multe din elementele jocului imaginativ intr-un format pe care adolescentii si adultii il pot folosi pentru a-si rezolva probleme personale si de grup. Activitatile de pionierat ale lui Moreno in psihoterapia de grup, teoria de rol si metodele de psihologie sociala aplicata (de exemplu, sociometrie) s-au unit cu psihodrama intr-o abordare activa de diagnostic si tratament. Se acorda o atentie deosebita nu doar relatiilor dinamice intrapsihice, ci si celor din domeniul interpersonal; incepand inca din 1930, dupa ce Moreno a venit in Statele Unite si s-a stabilit in zona New York, a aplicat metodele sale in terapia cu familiile (Compernolle 1981).

Drama ofera un context creativ unic pentru procesul psihoterapeutic, si ideea de a promova creativitatea ca instrument de vindecare este ideea ce sta la baza tuturor metodelor lui Moreno. Este un aspect relevant mai ales in terapia de familie, intrucat oamenii tind sa foloseasca terapia ca un forum pentru a cauta justificari, pentru a se plange si a da vina pe altcineva – manevre care exprima un transfer parental inconstient. Membrii familiei vor ca terapeutul sa aiba rolul de judecator si autoritate. Interpretarile directe tind sa provoace rusine si rezistenta, dar abordand problema ca si cum toti cei implicati sunt dramaturgi care incearca sa gaseasca o solutie mai creativa pentru problema lor ii face sa se alieze in cautarea unui tratament constructiv.

Drama in faza sa creativa este de asemenea un proces oarecum de joaca, si multi cercetatori au remarcat nevoia in terapie pentru aceasta abordare mai flexibila si intuitiv receptiva. Terapeutii pot avea atitudini pozitive, curioase, chiar entuziasmate uneori, ceea ce definiste atmosfera sesiunii. Insa nu este necesar sa fie pus in scena fiecare scenario, in sensul de a avea pe toata lumea pe o scena jucand roluri. Metodele psihodramatice pot fi subtil integrate in felul in care terapeutii isi tin sesiunile. Personaje importante din domeniul terapiei de familie cum ar fi Salvador Minuchin sau Virginia Satir lucreaza mai mult ca psihodramatisti decat psihoanalisti. In urmatoarele pagini vom discuta unele dintre tehnicile care pot intensifica si aprofunda procesul teraputic al lucrului cu familiile.

Incalzirea

Unul dintre principiile de baza ale psihodramei este ca spontaneitatea sta la baza creativitatii. Improvizatia nu poate fi fortata. Presupune o interactiune intre procesele constiente si cele subconstiente, o directie a gandirii eului urmata de o receptivitate catre fluxul raspunsurilor preconstiente. Acest flux al imaginatiei are nevoie de activitati de incalzire in prealabil, dupa cum bine stie orice artist care face improvizatie. De asemenea, spontaneitatea regizorului este contagioasa si catalizeaza actiunile familiei de explorare a unor noi posibilitati (Perrott 1986).

Un principiu conex este ca spontaneitatea sporeste pe masura ce scade anxietatea, si in terapie anxietatea este legata in mare parte de performanta: cum vor interpreta altii ce fac eu? Cand terapeutii creeaza un context de joaca, acest context mental face ca tot ce se intampla sa nu fie real, nu se pune, comportamentele sunt doar experimentale. Terapeutul ar putea spune: “hai sa incercam asa”, sau “hm, asta nu a iesit foarte bine, hai sa vedem daca putem face altfel”. Astfel de incurajari reincadreaza terapia ca explorare.

Incalzirea permite participantilor sa vorbeasca despre chestiuni mai putin importante. Un terapeut experimentat poate intotdeauna sa gaseasca indicii pentru dinamicile cheie si treptat sa indrepte conversatia spre reflectii pline de inteles. Dar la inceput este important sa cream atmosfera, un context de joaca in care, prin definitie, e greu “sa gresesti”. Chiar si greselile aparente pot fi repede redefinite ca un punct de plecare pentru a cauta alternative constructive. (Blatner 1988a)

UTILIZAREA CONCEPTULUI DE ROL

“Lumea intreaga e o scena, si toti oamenii sunt actori”, scria Shakespeare, si aceasta exprima metafora teatrului. Ideea de a conceptualiza complexe de comportamente si asteptari ca roluri extinde aceasta metafora si poate ajuta oamenii sa se gandeasca la vietile lor ca si cum ar fi roluri intr-o piesa. Teoria rolului este astfel o baza pentru un limbaj mai prietenos pentru psihologie (Blatner 1991), si terapeutul intareste alianta de tratament vorbind in termeni pe care pacientii ii pot intelege si chiar folosi la randul lor. Termenul meu pentru aceasta aplicare practica a teoriei rolului este dinamica rolului, si ofera mai multe avantaje.

In primul rand, aproape oricine a vazut filme si a jucat in piese de teatru la scoala, deci ideea de a vorbi despre o situatie din punctul de vedere al unor roluri care sunt jucate este ceva familiar. Numai faptul ca ai o terminologie pe care o poti folosi, o modalitate de a analiza o problema impreuna, este in sine o tehnica.

Al doilea avantaj este ca reincadrarea unui tip de comportament ca un fel de interpretare de rol stabileste o distanta a rolului intre actor si rolul interpretat. Apare un regizor si comentator interior reflexiv, ceea ce este intr-un fel nucleul psihoterapiei. Copiii folosesc intuitiv distanta de rol cand se joaca, atunci cand trec de la interpretarea unui rol la comentarii despre cum se desfasoara jocul: “hei, esti prea dur”; “nu, acum e randul meu”; “acum eu sunt copilul”; “rege X, trebuie sa ma duc la baie”. Asa ei trec de la rolul de actor la cel de regizor sau dramaturg (Blatner si Blatner 1988).

Si tocmai aceasta trecere la un nivel de metacomunicare, la o pozitie de reflectie despre sine, este esenta psihoterapiei. Multe articole curente au inceput sa foloseasca termenul de psihodrama pentru a descrie orice situatie complexa, profunda sau intensa din punct de vedere psihologic; aceasta este o greseala, pentru ca in majoritatea situatiilor descrise participantii par a fi complet absorbiti de rol, nu exista o distanta de rol. Doar cand oamenii se pot detasa de interpretarea lor si sa se gandeasca la ce sta la baza actiunilor lor are loc o aprofundare si constientizare; si aceasta inseamna psihodrama.

Tehnicile psihodramatice (care vor fi descrise mai pe larg mai jos) pot fi aplicate fara probleme in terapia de familie. Astfel, un terapeut poate spune “stai, hai sa repetam interactiunea asta”, sau “ok, acum prefa-te ca ceilalti nu pot auzi conversatia noastra”. Uneori le spun membrilor familiei sa-si imagineze ca se uita la o inregistrare a interactiunilor lor, ca si cum ar fi comentatori de sport analizand un meci. Asta le seteaza participantilor o stare mentala mai creativa, mai predispusa catre explorare. Isi rescriu scenariul, nu doar il interpreteaza.

Conceptul de rol favorizeaza analiza intrucat rolurile pot fi impartite pe componente. Asteptari, definitii, diferite elemente pot fi scoase mai usor la iveala in realitatea agreata a mediului terapeutic, si asta permite o redefinire mai constienta a definitiilor de rol. Trecerea de la vina la negociere este una dintre provocarile cele mai des intalnite in terapia de familie, si analiza rolului incurajeaza o forma constructiva de rezolvare a problemei (Williams 1989).

Bineinteles, conceptul de rol este strans legat de interpretarea rolului, si astfel terminologia faciliteaza in mod natural utilizarea de tehnici de interpretare de rol (interpretarea de rol provine din psihodrama). Un limbaj metaforic evoca o atitudine mai jucausa si mai creativa, si de multe ori totul devine chiar amuzant – nu din incercarea de a face glume, ci pentru ca atunci cand doua elemente incongruente sunt juxtapuse, gravitatea problemelor din terapie si transformarea fluida a realitatii in dramatizarea lor, zambetele apar in mod natural. Asta nu inseamna ca terapeutul nu ia lucrurile in serios, ci mai degraba recunoaste ca orice explorare a unei interactiuni interpersonale blocate necesita abandonarea unui set de tipare de gandire pentru a-i elibera pe cei implicati si a-i ajuta sa obtina perspective diferite.

CATEVA TEHNICI SPECIFICE PSIHODRAMEI

Psihodrama face ca oamenii sa fie implicati nu doar in ce se intampla, dar si in ceea ce are loc doar in imaginatie. Aceasta a doua dimenisune, pe care Moreno o numeste plusrealitate, este ceea ce face ca psihodrama sa fie “teatrul adevarului”, deoarece adevarul psihologic deseori presupune ceea ce oamenii spera sau de ce le e teama, de multe ori evenimente care nu ar avea loc in realitatea de zi cu zi (Blatner 1989). Intr-o piesa de teatru, actorul se poate opri si adresa doar publicului, spunandu-le ceva ce nu poate fi auzit de celelalte personaje. Acest mecanism teatral de baza este foarte valoros in terapia de familie. De exemplu, cand fac terapie de familie ma pot preface ca discut o anumita problema cu un consultant imaginar. Sau, pastrand ideea de a-i face sa asculte un alt dialog, ma prefac ca si cum familia ar fi invitata la un talk show unde eu sunt moderatorul si intreb publicul ce parere are. Apoi le spun care ar putea fi acest raspuns.

Alta tehnica importanta este cea de replay, preluarea unei anumite interactiuni. Aceasta poate insemna o repunere in scena a unei actiuni care a avut loc in trecut, ori intre sesiuni, sau poate chiar in momentele anterioare. Scopul este de a examina interactiunea pentru a o intelege, si in baza ipotezei care reiese, sa incercam comportamente alternative. Terapeutul are rolul unui regizor de teatru pe durata repetitiilor, lucrand cu actorii pentru a obtine cel mai eficient rezultat. Diferite segmente ale interactiunii pot fi interpretate de mai multe ori, terapeutul oferind sugestii despre cum anumiti membri se pot comporta.

Aceasta tehnica este strans legata de practica comportamentala in formarea aptitudinilor sociale. Foloseste si elementul de model, intrucat terapeutul poate chiar juca rolul unui membru al familiei pentru a demonstra o modalitate de relationare mai constructiva sau mai deschisa. Sau terapeutul le poate cere membrilor familiei sa ii arate cum s-ar purta ei in acel rol, sau cum ar vrea ca celalalt sa se poarte cu ei. Uneori este vorba doar despre a avea un membru al familiei rostind exact cuvintele pe care ar vrea ce celalalt/ cealalta sa i le spuna.

Tehnica de replay integreaza unele din beneficiile de a te uita la o caseta video si de a da inapoi, si poate chiar fi sinergetic folosita cu aceasta tehnologie (Heilveil 1983, Lee 1981). Pentru a clarifica seria de tranzactii dintr-o anumita interactiune, terapeutul le da instructiuni participantilor cum sa reinterpreteze scena cat se poate de asemanator cu ce s-a intamplat cu cateva minute mai devreme. Familiei i se spune ca vor avea ocazia sa o joace din nou si sa schimbe orice element doresc. Aceasta optiune incurajeaza membrii familiei sa treaca de la o pozitie defensiva a comportamentului lor la experimentarea cu strategii alternative.

Cateodata o familie poate incepe o sesiune povestind o interactiune negativa care a avut loc cu cateva zile inainte. Aceasta poate fi repusa in scena atat pentru diagnostic cat si pentru a explora alternative mai bune de a face fata situatiei respective. Tehnica suplimentara de coaching poate fi folosita pentru a-i ajuta pe participanti sa experimenteze cu variatii in formulare, intonatie, comunicare non-verbala si asa mai departe. Folosind aparteuri si anumite reinterpretari, un anumit comportament poate fi repetat in mod deschis. Aceasta sugereaza o norma metacomunicativa despre adecvarea formarii de aptitudini ca parte din terapia de familie. Un obiectiv psihoeducativ faciliteaza lupta interioara la care se lucreaza; pozitia fiecarei persoane e mai usor de inteles si mai putin probabil sa ramana blocata la invinovatirea cuiva. Si mai important, fiecare participant este redefinit ca cineva care isi poate imbunatati aptitudinile de comunicare, ceea ce reduce din presiunea pusa pe pacientul identificat.

PROMOVAREA INTELEGERII

Intelegerea interpersonala este un alt fel de a numi empatia, definita operational ca o persoana racordata la ce inseamna sa fie in situatia altei persoane. Asta presupune sa iei in considerare unicitatea celuilalt si probabilitatea ca celalalt are alte gusturi, alt temperament si provine dintr-un mediu diferit. Empatia poate fi invatata prin tehnica psihodramatica a inversarii de rol, cand o persoana joaca rolul altcuiva. In acel rol, persoana este intervievata, instruita si impulsionata pana cand ajunge la un complex de asociatii imaginative. Pentru a avea success, sentimentele unei persoane trebuie sa fie activate in inversarea de rol, nu doar partea rationala.

Inversarea de rol cere exercitiu, desigur. Dar si aici, ca la orice alt talent, exista un grad variabil de abilitate inascuta. Cu toate acestea, capacitatea majoritatii oamenilor pentru intelegerea interpersonala poate fi crescuta considerabil prin aceasta forma de antrenare a imaginatiei, si ar trebui sa aiba un rol mai important in curriculum educational de baza. In terapia de familie, este o provocare cu un element de joaca pentru un copil, de exemplu, sa-si vada tatal jucand rolul fiului sau si sa raspunda la intrebarile terapeutului din aceasta pozitie. Din cand in cand, terapeutul ia o pauza si ii cere copilului real sa-l corecteze si sa-l ghideze pe tata. Scopul este de a incuraja empatia, nu de a-l umili pe cel care incearca sa joace un rol, astfel incat terapeutul trebuie sa-si foloseasca tehnica cu tact (Remer 1986).

Alt beneficiu de a pune pe cineva sa incerce sa preia rolul cuiva in terapia de familie este promovarea increderii. Este evident intr-un mod intuitiv ca atunci cand o persoana incearca sa simta cu adevarat cum celalalt se simte intr-o anume situatie, actiunea de empatie reduce barierele insensibilitatii. Sentimentele si vulnerabilitatea unei persoane sunt mai expuse atunci cand acea persoana se deschide catre realitatile existentei celuilalt. Pe langa asta, preluarea rolului altcuiva presupune renuntarea la egocentrism. De fapt, inversarea de rol este baza pentru o “intalnire” autentica.

Atunci cand utilizeaza aceasta tehnica, ar trebui ca terapeutul sa mentioneze celui care incearca inversarea de rol ca trebuie sa abordeze un singur aspect din viata celeilalte persoane – un singur rol. Este imposibil sa cuprinzi complexitatea unei alte persoane intrucat asta ar include douazeci sau mai multe roluri majore si sute de roluri minore. Pe de alta parte, este posibil sa intelegi foarte bine o singura caracteristica, cum ar fi, de exemplu, atitudinea cuiva fata de bani. In alte cuvinte, trebuie abordate subrolurile dintr-o relatie, cum ar fi mama-ca-cea-care-disciplineaza, sau mama-ca-sursa-de-afectiune, si nu tot ce inseamna a fi mama la un loc.

Dupa cum am mentionat si mai sus, datoria unui terapeut nu este doar de a provoca pe un membru al familiei sa joace rolul altcuiva, dar si de a-l pregati in acest sens (aceasta este una din greselile elementare ale jocului de rol, si poate fi evitata daca terapeutul, ca regizor, petrece putin timp ajutand “actorul” sa-si faca incalzirea ca sa fie cat mai spontan in interpretarea rolului). Subliniez, scopul inversarii de rol nu este de a caricaturiza comportamentul celuilalt, ci de a deveni mai intelegator odata ce se reuseste a aprecia la un nivel mai profund situatia in care se afla celalalt – dat fiind ca fiecare rol are combinatia sa unica de avantaje si dezavantaje.

SENTIMENTE NESPUSE SCOASE LA LUMINA

Una dintre sarcinile de baza in psihoterapie este aceea de a scoate la lumina sentimentele si atitudinile care au tendinta de a ramane neexprimate. Foarte important in lucrul cu familiile este sa ajutam oamenii sa vada vulnerabilitatile care deseori stau la baza unui anume comportament, si sa inteleaga ce se ascunde in spatele a ceea ce noi vedem ca furie, neatentie, pasivitate si asa mai departe.

Tehnica psihodramatica a dublului poate fi aplicata de terapeut ca o variatie la inversarea de rol intre membrii familiei (Leveton 1991). Terapeutul declara ca el/ ea va vorbi acum ca cineva din familie, si luand, de exemplu, rolul mamei, face o serie de afirmatii care reflecta un nivel mai profund de deschidere si intelegere. Dublarea poate fi considerata un tip de empatie activa, si utilizarea acesteia poate in mod semnificativ accelera fluxul tratamentului.

Tehnica aceasta este similara cu interpetarea unei situatii, dar in loc de a pune pacientul intr-o situatie neplacuta afirmand “cel mai probabil te simti…”, acesta este mai putin intimidat daca i se spune “ daca as fi in situatia ta m-as simti… asa e?” Aceasta abordare pune pacientul in rolul de dramaturg, ii da posibilitatea sa-l corecteze pe terapeut, si astfel acesta (acum ca actor) poate incerca din nou. Mai mult, terapeutul, intrucat este deschis si dispus sa se corecteze, ofera modelul unei atitudini mai flexibile si mai creative.

Mai mult, exagerand o anumita pozitie deseori provoaca o reactie de rectificare din partea celor care tind sa fie mai retinuti. O exagerare caraghioasa introduce un element de joaca in tot acest proces si ajuta sa sparga gheata. Terapeutul, inca de la inceput, trebuie sa atraga atentia familiei in mod repetat asupra nevoii de a-l corecta, de a-l mentine in directia buna. Chiar si aceasta remarca il redefineste pe terapeut ca fiind vulnerabil, si uneste familia intr-un efort comun de a-l educa.

PARTILE MULTIPLE ALE SINELUI

Aceasta tehnica psihodramatica are multe implicatii si pentru teoria de baza a personalitatii. Presupune ca nu numai jucam multe roluri, dar unitatea unei personalitati este ceva intr-un continuu proces de formare, si astfel mai greu de definit decat s-ar crede. Este mai eficient ca un pacient sa fie incurajat sa foloseasca afirmatii de tipul “o parte din mine simte…iar o alta parte simte…”. In acest caz, terapeutul ar trebui in mod normal sa evite intrebarea “ce simti cu adevarat?”, si sa intrebe “care sunt unele dintre sentimentele pe care le ai in legatura cu…?”

O varianta a acestei abordari, care poate servi si ca model pentru un comportament mai adecvat, este tehnica de a expune mai multe reactii. De exemplu, ca raspuns fata de o manevra de manipulare din partea unui membru al familiei, terapeutul ar putea spune “ei bine, o parte din mine e de acord cu tine in legatura cu asta, pentru ca (si aici terapeutul adauga motive suplimentare, chiar usor exagerate pentru acea pozitie manipulatoare). Dar o alta parte din mine nu crede toate astea, pentru ca… ce parte are dreptate?”

In terapia de familie, utilizarea metaforei pentru diferite parti ale sinelui are rolul de a umaniza participantii, ii face sa fie mai putin niste caricaturi si mai mult oameni care au anumite conflicte si procese interioare. Iar asta face mai usor ca membrii familiei sa inceapa sa empatizeze unii cu ceilalti. Pe masura ce fiecare scoate la lumina un conflict onest, le permite celorlalti sa admita propria umanitate si propriile sentimente contradictorii. In acest context, stereotipurile se destrama si pot incepe negocierile cooperative.

SCULPTURA FAMILIALA

Aceasta tehnica, popularizata in terapia de familie de catre Virginia Satir la sfarsitul anilor 1960, a fost initial o tehnica psihodramatica numita sociometrie de actiune (Seabourne 1963). Daca stim originea ei, o putem folosi intr-un mod mai flexibil, si putem extinde exercitiul astfel incat sa duca spre un dialog mai creativ. Tehnica presupune ca un membru al familiei sa-i foloseasca pe ceilalti ca manechine, asezandu-i in spatiu si atribuindu-le gesturi nonverbale care sa ilustreze relatiile nespuse dintre ei (Constantine 1978, Jefferson 1978). Este mai cu seama utila in terapia de grup cu mai multe familii, si poate fi folosita bineinteles in terapia de grup conventionala pentru ca o persoana sa descrie sau sa lucreze cu propriile conflicte de familie nerezolvate.

Unele modificari care nu au fost descrise suficient includ urmatoarele: dupa ce a asezat familia, sculptorul, care in terminologia psihodramatica este numit protagonist, spune fiecarei persoane din sculptura o replica caracteristica pe care aceasta sa o rosteasca. Apoi sculptura prinde viata, fiecare persoana vorbind pe rand. Protagonistul intra pe scena, jucandu-si propriul rol in sculptura, si din nou membrii familiei (sau membrii grupului care interpreteaza rolurile acestora) spun replicile care le-au fost date. Poate avea un efect si mai puternic daca toti le spun in acelasi timp, intrucat da senzatia de a fi tras in directii diferite. Apoi protagonistul raspunde fiecaruia dintre ei.

De aici, un dialog mai substantial poate aparea intre protagonist si unul dintre membrii familiei. Ceilalti se retrag si alta scena este aranjata intre cei doi participanti activi. Cand acea interactiune este procesata, prin inversare de rol, replay, coaching si alte tehnici, alta “intalnire” poate avea loc cu alt membru al familiei.

Pentru copii, in loc de a sculpta o familie, se poate folosi o varietate de obiecte tranzitionale pentru a crea o sculptura in joaca: monede, piese de sah, diferite papusi de mana. Acestea si alte obiecte au o valoare simbolica si pot exprima mai multe sentimente. De exemplu, un copil care alege un soarece pentru a-l reprezenta pe tata si un leu care sa joace rolul mamei poate exprima o relatie de putere problematica semnificativa pentru el.

“INTALNIREA” IN TERAPIA DE FAMILIE

O tendinta comuna pentru membrii unei familii care participa la aceeasi sesiune este de a se adresa terapeutului si nu unul altuia, intrucat au ajuns intr-un stadiu in care nu mai cred ca pot rezolva ceva impreuna si au nevoie de un expert. Pentru a-i ajuta sa se vada ca surse ale propriei vindecari, este nevoie de o abordare de directionare, in care li se aduce aminte si se redirectioneaza membrii familiei sa vorbeasca unul cu celalalt, si nu cu terapeutul. Aceasta permite celui care vorbeste sa reformuleze si sa-si asume afirmatiile, similar tehnicii din terapia Gestalt in care i se cere clientului sa repete ce s-a spus cu cateva momente inainte. Mai mult, terapeutul are posibilitatea de a interveni si poate reincadra propozitia sau opri momentan actiunea, poate revizui cu cel ce vorbeste ceea ce tocmai s-a spus, si poate permite o exprimare modificata in forma de replay.

O tehnica conexa este de a incuraja modificari in felul in care membrii familiei se privesc in ochi sau ale expresiilor lor faciale, pe masura ce incep sa isi vorbeasca direct. In unele cazuri, pentru asta e nevoie sa fie pregatiti bine in prealabil. Cu toate acestea, un contact vizual sustinut dezvolta in cel care vorbeste acea calitate cunoscuta ca simt al responsabilitii, sau sinele ca locus-ul controlului, sau autencitate existentiala. O alta modificare ce poate intensifica interactiunea este de a cere membrilor familiei care sunt implicati sa isi mute scaunele aproape unul de celalalt si sa se ia de mana. Asta se poate face nu doar cu doi oameni, ci chiar cu cinci sau sase. Terapeutul trebuie sa estimeze corect cand se poate face acest exercitiu, dar poate avea efecte puternice.

BAZE TEORETICE

In timp ce psihologia se bazeaza pe teorii conceptuale, psihoterapia se bazeaza pe teorii practice, si anume, o intelegere a diferitelor tehnici care sunt efective in promovarea unei schimbari constructive (Blatner 1992). Sunt multe principii diferite la mijloc, dupa cum sunt multe feluri in care diverse tipuri de tratamente pot fi aplicate in scopul vindecarii.

O dinamica care este in mod deosebit relevanta pentru utilizarea jocului in terapie este dezvoltarea vitalitatii. Acest termen cred ca este o descriere mai buna pentru ceea ce Freud numea narcisism primar, intrucat este mai putin ambigua si degradanta. Vitalitatea primei copilarii, cu inocenta aferenta, nu este neaparat egoista sau chiar egocentrica. O apreciere corecta a nucleului sinelui nostru poate rezulta din sarbatorirea vivacitatii fluxului nostru de reactii emotionale, imaginative, intuitive, fizice si cognitive. Insa acest proces este deseori blocat deoarece multi cei care au rol de parinti sau profesori nu au capacitatea de a discrimina intre un comportament copilaresc –  cu egocentrismul sau imatur, tipuri de gandire totul-sau-nimic, si capacitatea de autoamagire aproape disociativa – si cel copilaros, cu a sa spontaneitate, intensitate, imaginatie, vigoare si atentie acordata aspectelor fizice. O parte din provocarea vietii este de a pastra trasaturile celui din urma in timp ce treptat renuntam la caracteristicile negative ale primului.

Cultivarea imaginatiei, care este parte din procesul de dramatizare, genereaza receptivitate catre fluxul subconstientului creativ, si pe masura ce oamenii descopera cat de infinit si bogat este acest flux, incep sa respecte si sa se bucure de aceasta sursa naturala de vitalitate si individualitate. De asemenea, dezvoltarea acestei baze sanatoase de stima de sine, impreuna cu realizarile realiste de competente in relatii interpersonale si rezolvarea problemelor, toate acestea ajuta in renuntarea la obiceiuri rigide de relationare si gandire.

REZUMAT

Tehnicile psihodramatice sunt distilarea si expresia concentrata a proceselor naturale de joaca din copilarie, aplicate intr-un format matur in cadrul terapiei. Folosind capacitatea de imaginatie prin intermediul dramatizarii, se pot stabili puncte de vedere alternative. Aceasta duce la un nivel crescut de deschidere, la o capacitate crescuta de a lua in considerare punctele de vedere ale celorlalti membri ai familiei, si devine un instrument pentru a exersa comportamente mai eficiente.

Source | Family Therapy: Psychodramatic Methods in F.T.
Adam Blatner, M.D.
https://www.blatner.com/adam/pdscannedon/blatfamther94.pdf