Adam Blatner, M.D., TEP, Articol scris in august 2004, publicat pe website in noiembrie 2005

O carte este in curs de pregatire, “Advancing Theories of Psychodrama“, si urmeaza sa fie publicata, sper, de Routledge. Aceasta antologie de articole despre diferite abordari ale frontierelor teoriei in psihodrama, editata de Manuela Maciel, Jorg Burmeister si Clark Baim, va face parte dintr-o serie de carti despre noi teorii propuse in psihoterapie, seria fiind editata de Keith Tudor, in Marea Britanie. In instructiunile sale Dr. Tudor a propus o serie de teme despre care ar dori sa se scrie, iar acest lucru m-a stimulat sa scriu ideile de mai jos. (Cand Dr. Tudor m-a intrebat daca pot sa fiu eu editorul, i-am facut legatura cu cei care sunt mai in masura sa ofere o reprezentare internationala in domeniu. Acesti editori, la randul lor, au organizat totul astfel incat lideri in psihodrama sa scrie despre diferitele aspecte ale domeniului. Inainte insa ca toate acestea sa se intample, am scris aceste note.)

Teoria naturii umane:

Care este teoria naturii umane subinteleasa in aceasta teorie? In primul rand, sustin ca nu poate fi si nici nu ar trebui sa fie o teorie UNICA, ci mai degraba o combinatie de mai multe teorii. Vorbind din punct de vedere metateoretic, ideea unei singure teorii este ea insasi profund inselatoare si simplificatoare. Pentru inceput, exista atat de multe cadre diferite de referinta atunci cand vorbim despre minte (inclusiv dimensiunile constiente, inconstiente, interpersonale si colective), incat nu exista o singura teorie care sa poata include totul in mod corespunzator. Umorul, spiritualitatea, politica, fantezia, arta, dragostea si altele asemenea, toate avanseaza prin testarea limitelor oricarei matrice de idei sau credinte. Cu toate acestea, dupa ce am constatat aceasta imposibilitate in acest preambul, sunt intrigat de intrebare.

Intreaga miscare filozofica numita ulterior existentialism este, asa cum o inteleg eu, o antiteza la ideea ca exista o natura umana, ca aceasta poate fi descrisa, si ca ii putem astfel defini si limitarile. Orice am spune despre natura umana presupune faptul ca anumite actiuni sunt dincolo de limita, inumane, orice ar insemna asta. Poate fi o insulta – subuman, nedemn; sau o declaratie vecina cu venerarea, suprauman. Fiecare desemnare implica o serie de raspunsuri politice. La ce poate fi supus cineva care este considerat subuman, din punct de vedere moral? Ce autoritate si prerogative ar trebui sa le fie date celor considerati supraumani? Insasi incercarea de definire ridica probleme etice (pentru dr. Tudor: din moment ce ati mentionat teoria critica, pot sa presupun ca aveti o anumita sensibilitate la problemele ridicate de opresiune, si, ca un corolar, la intrebarile care analizeaza implicatiile politice, gradientii de putere, politica sociala implicita in orice pozitie teoretica aparent neutra, si intr-adevar, in orice mod in care “exprimam” o anumita experienta sau fenomen?) Avand in vedere toate acestea, am sa propun cateva speculatii.

In opinia mea, conceptul de creativitate este extrem de euristic in lumea de azi – creativitatea ca nucleu al teologiei (in filozofia lui Moreno sau a lui Whitehead), creativitatea ca valoare de baza in societate. (“Euristic” este un termen care indica capacitatea unei idei de a genera mai multe idei, practici, intrebari ulterioare.) Conceptul de creativitate mi se pare a fi un concept foarte deschis, ce permite transformari radicale ale constiintei. (In contrast, teoriile predominant deterministe adopta norme sablon ce exclud pasiunea de a reflecta, de a te cunoaste pe tine, de a filozofa si de a revizui anumite aspect intr-un mod creativ.)
Cu privire la psihodrama, am putea spune ca metoda se bazeaza pe o viziune filozofica conform careia oamenii sunt creativi, iar educatia si terapia ar trebui sa ajute oamenii sa fie mai creativi in viata lor. Desi unul dintre primii psihanalisti, Otto Rank, a facut aluzie la posibilitatea de a privi viata ca o opera de arta (poate pentru ca el insusi a fost artist inainte de a deveni psihanalist), Moreno a fost mai explicit in acest sens.

Teoriile dezvoltarii copilului si adultului

Din nou, sunt reticent in a accepta o teorie unica in locul unei serii de teorii componente, si nu cred ca aceste teorii concureaza, ci mai degraba se completeaza. Pentru inceput, ideea generala de “expansiune a rolului” poate sa ofere un cadru util pentru a discuta despre multele elemente care pot fi implicate in dezvoltare.
Vorbind la nivel metateoretic despre nevoia de complexitate in teorie, putem vedea ca si in medicina sau in fiziologie exista zeci de mecanisme noi ce continua sa fie descoperite la fiecare nivel: atomic, molecular (de exemplu, oxidul de azot), subcelular (de exemplu, mecanisme de transport, structuri ale membranei celulare), celular (celule imunologice, functiile astrocitelor in creier), la nivelul tesuturilor, organelor si sistemelor de organe, precum si in dinamica psihosomatica, inca prost inteleasa (de exemplu, interactiunile minte-corp); la fel este nevoie de o teorie curpinzatoare si suficient de complexa pentru a include o gama larga de dimensiuni – jocul, spiritualitatea, arta, creativitatea sociala, temperamentul, stilurile diferite de invatare si tipurile de inteligenta, genetica, neurofiziologia, normele culturale, umorul, politica etc.

Psihodrama ofera un numar de sub-teorii componente pentru a completa ansamblul. Personal, eu am adoptat un amestec de idei de la Adler, Jung, Freud si altii. Din psihanaliza, cred ca sunt deosebit de utile conceptele legate de mecanismele de aparare, si cred ca stradania lor de a identifica sistemele motivationale de baza a avut unele rezultate bune, amestecate cu unele care pot induce in eroare. (Mi-am amintit de o zicala despre filozofie a unui prieten filozof, care spune ca fiecare filozofie este valabila in ceea ce afirma si gresita in ceea ce neaga.) Deci, de exemplu, “psihologia sinelui” a lui Kohut este foarte utila, si poate fi aplicata mai degraba impreuna cu, nu in locul, teoriei “relatiilor de obiect” sau “psihologiei Eu-ului”. Si acesta e un exemplu doar pentru psihanaliza, de fapt pentru o mica parte din acest domeniu. Acestea fiind spuse, pentru psihodrama as mentiona in primul rand ca scrierile lui Moreno sunt, in opinia mea, nesistematice si incomplete dezvoltate, si ar trebui sa fie nu doar interpretate, ci si revizuite si dezvoltate in continuare.

In al doilea rand, un concept-cheie care cred ca este foarte util cand vorbim despre dezvoltarea copilului este ideea de expansiune de rol. Acest concept recunoaste gestalt-ul (in sensul intregului complex sau domeniu ecologic, mai degraba decat in abordarea terapeutica a lui Perls) rolului, faptul ca presupune aspecte culturale, personale, de familie, si multe alte elemente la un loc. Copiii invata roluri mai mult decat elemente specific motorii, perceptive sau cognitive. Acestea au elemente suplimentare de stil, o combinatie ambigua de diferite motive, si un potential mai mare de adaptare dramatica (care, pentru copii, ia forma jocului de inchipuire).

Rolurile care trebuie sa fie incluse intr-o teorie adecvata a dezvoltarii copilului merg dincolo de Freud si Jung, poate chiar dincolo de Maslow. Cred ca trebuie sa includem muzica si umor, teatralitate si obraznicie (adica fisurarea sistemelor de norme sociale construite, inerente in bune maniere, limbaj adecvat si diverse tabu-uri), precum si spiritualitate, filozofie, arta, poezie, moda, accesorizare personalizata, statut social si multe alte dimensiuni. Intr-adevar, ideea de schimbare de rol, explorarea dincolo de definitii prestabilite sau fixe – exemplificata poate de arhetipul bufonului – poate fi, de asemenea, un tip de functie virtuala sau metarol.

Un al treilea concept – si ma pot gandi la multe altele, dar vreau sa il subliniez pe acesta – care este rar luat in considerare de alte teorii, deriva din teoria “sociometriei” a lui Moreno. Din punct de vedere istoric asociata cu psihodrama, ea reprezinta de fapt un complex paralel si independent de probleme si metode: care sunt dinamicile psihologice si sociale asociate cu fluctuatiile intr-o relatie (Moreno i-a dat numele de “tele”), preferinta interpersonala, un sentiment de conexiune cu celalalt, sa placi pe cineva si sa fii placut la randul tau? (de exemplu, cat de mult din ceea ce Freud a numit complexul oedipian isi are intr-adevar radacinile in triangulatii de copii care se joaca impreuna? Chiar daca excludem notiunea de sex, exista inca multe aspecte de gelozie.)

Un al patrulea aspect, si acesta deseori ignorant de cele mai multe teorii, este nevoia de un public pentru auto-exprimare si teatralitate. Teoriile lui Kohut despre nevoie de “oglindire” se apropie de aceasta tema, dar, ca majoritatea abordarilor psihanalitice, pun prea mult accentul pe parinti si prea putin pe influenta pe care o au colegii, prietenii, cei apropiati noua si nu numai. O teorie a dezvoltarii copilului adecvata trebuie sa sublinieze mai mult modul in care copiii se joaca si progreseaza, precum si modul in care deficitele de joc pot fi extrem de problematice.

O a cincea dinamica mentionata de cateva teorii, prezenta in teatru, si careia i s-a acordat mai multa importanta in ultimul timp, este impactul puternic pe care il are contactul fizic, atingerea. Am sugerat ca un factor mai important in dezvoltarea copiilor decat “oralitatea” (in sensul folosit de Freud) este ceea ce ar putea fi numit “dermato-,” puterea de a tine ceva, de a atinge, o bataie pe umar, un brat tras, o mangaiere afectuoasa, daca scutecul cuiva este schimbat cu grija sau nu. Putem gasi aici o comoara de resurse psihodinamice, precum si multe implicatii terapeutice.

O varianta a atingerii este actiunea, iar sentimentele asociate cu a face ceva ar trebui sa fie integrate in programe holistice ca fiind la fel de relevante – deseori si mai relevante – decat orice discutie, insight, intelegere, gandire, sau simpla terapie verbala. Sa te auzi si sa te simti in timp ce vorbesti cu putere, strigi, faci o anumita afirmatie, sa te uiti direct in ochii celuilalt, toate acestea sunt experiente profunde pe care multi nu le-au experimentat. Moreno a numit motivul pentru aceasta experienta foamea de actiune. Acest lucru se aplica si cand ne gandim la copii si cat de important este pentru ei contactul fizic, si teoria trebuie sa includa si aceste implicatii. Desigur, psihodrama se bazeaza pe acest aspect, si prin actiune psihodrama cu copii se suprapune cu terapia prin joc si dramaterapie.

Imagistica este o alta dimensiune de analizat; i s-a acordat o oarecare atentie prin prisma fanteziilor interpretate de catre psihanalisti, a avut un rol mai important pentru adeptii lui Jung, dar a fost insuficient utilizata terapeutic (au existat cativa pionieri care au scris despre utilizarea constienta a imaginilor ca fiind un instrument major in psihoterapie – Shorr, Ahsen, Sheikh, Desoille, Leuner, etc, dar munca lor importanta este in continuare insuficient recunoscuta). Cu toate acestea, impreuna cu fantezia, actiunea si atingerea, atunci cand este combinata cu punerea in scena, imagistica devine teatru, iar aceasta punere in scena a diferitelor evenimente poate genera un grad de reparare si de vindecare surprinzator de eficient.

Faptul ca ceilalti, mai ales partenerii de joaca, pot fi o resursa importanta, reprezinta un alt element in teorie si practica. Poate fi prea infricosator sa confrunti un parinte sau profesor, astfel incat comportamentul si jocul se muta spre partenerii de joaca, iar sentimentul de siguranta este si mai mare daca acestia sunt “in rol”. In acest fel, ceilalti copii nu o iau personal. Aplicata la terapie, tehnica psihodramatica de a avea o terta persoana – nu terapeutul, ci un “eu auxiliar” – care devine antagonistul, preia o mare parte a transferului catre terapeut. Se poate argumenta ca este bine sa avem transfer catre terapeut, pentru a putea apoi sa-l analizam; dar un argument mai convingator este ca e mai sigur, mai benefic pentru relatia de lucru, iar pe termen lung, mai rapid (si, prin urmare, mai putin costisitor) sa nu incurajam transferul. Sunt de acord cu Jung cand recunoaste ca un anumit grad de transfer va avea loc intotdeauna, si ofera suficient material de analizat; nu mai este nevoie sa facem ceva ce ar creste nivelul de transfer; asta doar ar masca problema. Toate acestea se obtin prin includerea in fundamentele teoretice a utilizarii rolului auxiliar in psihodrama.

O teorie a tulburarilor psihologice (“patologie”) si a sanatatii (“sanato-logie”)

Whitehead a spus, “ar trebui sa incercam sa facem lucrurile cat mai simple posibil, dar nu mai simpliste.” Eu cred cu tarie ca exista literalmente sute de surse si tipuri diferite de tulburari, si acestea opereaza la si intre toate nivelurile functiei umane, de la cel atomic si celular la cel organismic, al sistemelor sociale, cat si la nivel cultural si economic. Din moment ce aproape intotdeauna avem factori multipli, din nou, nu poate exista si nici nu ar trebui sa incercam sa construim o teorie unica. Cu acest preambul, observ ca psihodrama ofera o serie de perspective care se adauga la observatiile facute de mii de alti ganditori si inovatori in secolul trecut si in secolele anterioare.

Moreno a vazut ca o sursa majora de perturbare tendinta de a ne baza pe ceea ce a fost creat in trecut, pe structurile sociale, normele date, credinte internalizate, si faptul ca ducem mai departe, din obisnuinta si neconditionat, aceste instructiuni – care au fost mai recent numite “programare”, dupa metaforele actuale din lumea tehnologiei. Dar oamenii sunt capabili de a face exact opusul, ceea ce Moreno a numit “spontaneitate”, o viziune noua, o capacitate de a aborda ceea ce ti-a fost dat cu un spirit creativ. Modalitatea de a functiona din obisnuinta a numit-o “robopatie” si este similara, sa zicem, cu conceptul de “ganduri automate” din terapia cognitiva (terapia, atunci, are ca scop aducerea a ceea ce este automat la un nivel constient si expunerea acestor reguli interioare la “reprogramare”).

O alta tulburare este sugerata de accentul pus de Moreno pe intalnirea in aici-si-acum. Perls insista foarte mult pe acest lucru in terapia Gestalt, dar minimizeaza gradul in care probabil a fost influentat de Moreno, care l-a precedat pe Perls in a atrage atentia asupra momentului prezent. Multi oameni sunt impovarati de obsesiile pe care le au pentru resentimente sau remuscari legate de trecut sau anxietati despre viitor. Pentru ca le e teama de dezamagire, ei evita sa viseze, sa isi  stabileasca obiective si sa isi dea voie sa-si imagineze in mod clar aceste obiective. Moreno a utilizat toate cele trei dimensiuni de timp, cu accent pe “acum”, dar, prin teatru, avem ocazia sa abordam trecutul si viitorul ca si cum ar fi in prezent. Starea de sanatate presupune sa fii in masura sa abordezi in mod flexibil trecutul, prezentul si viitorul, si sa lucrezi cu fiecare asa cum ti-e mai util. Boala presupune orice fixare pe o anumita dimensiune, intrucat este opusul flexibilitatii.

Nu exista insa un set de trasaturi care poate fi definit sau catalogat cu usurinta nici cu privire la sanatate. Sunt de acord cu Adler, al carui concept de interes social sau sentimentul comunitatii probabil este cel mai bun punct concis de referinta, si este adoptat de o serie de alti teoreticieni. Un alt pionier in psihiatrie, in 1950, a fost Sandor Rado, in New York, care a adaugat conceptul de adaptare la teoria dezvoltarii in psihologia eului psihanalitic.

O evolutie importanta, care incepe in anii 1970, a fost recunoasterea ca trauma si dependenta au propriile lor psihopathologii, in contrast cu punctul de vedere anterior conform caruia acestea erau stresori ce aduceau la suprafata probleme din copilaria timpurie. Acum este acceptat faptul ca multi oameni pot avea o copilarie perfecta si totusi sa fie profund afectati de procesele implicate in trauma si / sau dependenta. Intr-adevar, indepartarea de mitul ce sustine ca intelegerea dinamicii din copilarie este necesara pentru vindecare a fost un progres major, care insa, din pacate, nu este recunoscut de un numar mare de terapeuti.

Eric Berne a oferit un concept incomplet al sanatatii – intimitate in domeniul interpersonal. Am definit intimitatea ca fiind un echilibru satisfacator intre, pe de o parte, aplicarea constienta a unui set de aptitudini pentru a forma conexiuni si impunerea de limite pe de alta parte. Cu toate acestea, intimitatea poate fi un cuvant prea mare pentru intreaga noastra gama de roluri. Ar fi mai bine sa recunoastem ca un nivel adecvat de cordialitate, maniere si claritate este suficient atunci cand interactionam cu majoritatea oamenilor.

O teorie a schimbarii:

Din nou, ar trebui sa avem mai multe teorii, pentru diferite varste si etape. O schimbare majora este educativa, persoana dobandeste in mod constient concepte si abilitati si le aplica cu succes. Eu consider ca poate fi o realizare foarte importanta, daca persoana este suficient de motivata si capabila sa-si activeze capacitatea de auto-schimbare, ce presupune refuzul de a fi inhibat de rusinea care apare ca produs secundar al creativitatii si experimentarii.

Pentru multi oameni, insa, sistemul defensiv, teama de devalorizare, un narcisism de tip inferior, daca putem spune asa, interfereaza cu o acceptare directa a influentei predominante a tendintelor regresive (in mod ideal, cred ca trebuie sa invatam sa ne recunoastem vulnerabilitatile si complexele “copilului interior” ca ceea ce sunt, fara sa le respingem din start, si apoi sa le sublimam in mod constient prin arta, teatru, joc, umor si altele asemenea. Dar pentru aceasta am avea nevoie de o infrastructura de atitudini si abilitati de invatare care este inca rar intalnita in cultura noastra).

Pentru astfel de persoane, teoria mea este ca au nevoie de sa se concentreze si sa compenseze cu punctele lor forte, trecand dincolo de tendinta lor de a ramane fixati pe infranarea valurilor si curentilor de regresie si a numeroaselor sentimente provocate de stresul vietii. Din nou, tema aici este aprecierea complexitatii absolute a activitatii mentale, precum si prezenta multor complexe de afirmare si perseverenta care echilibreaza pe cele opuse lor, complexele de indoieli si renuntare. Teoria mea este ca oamenii ar trebui sa-si dea voie sa aiba 10-15% mila de sine, grija de sine, sa nu se judece prea aspru. In acest scop, terapiile care au ca rezultat remisia simptomelor cel putin temporar – si experientele religioase – opereaza prin construirea de metafore simbolice care permit psihicului sa construiasca, ca raspuns, un mod de a gasi un compromis intre obiectivele lor mai profunde si valorile lor sociale generale.
Schimbarea culturala este un element important aici, si multi ganditori importanti din filozofie, economie si alte domenii au scris despre asta. De exemplu, filozoful contemporan Ken Wilber a scris recent despre “dinamica spirala” a lui Cowan si a observat evolutia perspectivelor culturale globale si modul in care acestea ar putea continua sa evolueze. Renumitul psihanalist Erik Erikson a scris despre opt etape psiho-sociale. Acum, teoria aplicata a rolului, care cred ca este o baza majora a psihodramei, poate utiliza si traduce multe dintre aceste teorii, articuland pozitiile si definitiile ca si componente ale diferitelor roluri. Rolurile evolueaza, asteptarile pe care le avem de la un profesor sau parinte sau chiar Dumnezeu se schimba odata cu vremurile, si dialogurile cu privire la aceste asteptari fac ca procesul de schimbare sa fie unul mai interactiv.

Generalizarile despre schimbarea in psihoterapie depind de diagnostic, si de multe ori sunt implicate o serie de modificari diferite, unele fiind destul de simple la suprafata, cum ar fi inceperea unei relatii de sprijin. Nu exista multe dovezi ca tipul de terapie sau orientarea teoretica a practicianului ar fi extreme de relevante atunci cand vorbim de rezultate.

Teoria terapiei

Eu cred in terapeutica diferentiala, si nu intr-o metoda aplicata fara discriminare (sunt de acord cu Maslow – cred ca el a fost – care a spus ca “cei care stiu doar cum sa foloseasca un ciocan tind sa trateze totul din jurul lor ca si cum ar fi un cui”). Nu sunt de acord cu cativa dintre colegii mei din psihodrama care cred ca psihodrama poate fi o abordare terapeutica completa. Cred ca trebuie sa fie integrata cu multe alte abordari. Trebuie sa includem asistenta sociala de baza, evaluare si management, sprijin pentru abilitatile de viata esentiale in cazul in care acestea lipsesc (si nu trebuie sa presupunem ca oamenii normali au toate instrumentele de care au nevoie), precum si alti factori. In alta parte am scris ca mai mult decat oricare dintre categoriile de diagnostic din manuale, variabilele de voluntariat, constientizare psihologica, puterea eului per ansamblu, precum si accesul la resurse socio-economice, toate acestea sunt mai strans corelate cu acuratetea prognosticului.

Deci cred ca avem nevoie de o metateorie care permite eclectismul. Sustin cu tarie ca nu sunt de acord cu ideea ca o singura teorie poate fi adecvata sau chiar justificata, deoarece elementele din teoria A se pot dovedi destul de utile pentru pacientul X, chiar daca terapeutul este orientat in principal catre teoria B. Sprijin abordarea unei integrari inteligente, similara cu terapia multimodala a lui Lazarus. Cred, in ciuda obiectiilor lui Lazarus, ca exista o modalitate de unificare a diferitelor terapii la un nivel teoretic.

Cu toate acestea, cred ca teoria de rol care deriva din (dar nu trebuie sa fie neaparat legata de) psihodrama este singura potrivita pentru a oferi o baza lingvistica si conceptuala pentru o astfel de teorie eclectica si integratoare! In cadrul teoriei de rol exista un concept de metarol, rolul care moduleaza felul in care sunt jucate celelalte roluri sociale. Eu sustin ca toate teoriile dezvolta in mod implicit functii de metarol. Cred ca psihodrama ofera posibilitatea de a face aceste functii de metarol si mai eficiente intrucat aceasta activitate devine explicita, primeste un nume, si ajuta clientul sau pacientul sa se identifice cu acest rol din spatele tuturor rolurilor, sinele care alege, regizorul interior etc. Aceasta dinamica permite o integrare a tuturor terapiilor! (O propunere indrazneata, dar as fi dispus sa vin cu mai multe argumente.)

Idei preconcepute si putere

Dr. Tudor, editorul seriei, si-a pus intrebari despre cum domeniul nostru abordeaza problemele ideilor preconcepute si puterii in terapie. Acest lucru este cu siguranta relevant deoarece reflecta recentele provocari in practicarea psihiatriei si psihoterapiei, cum ar fi scientologia. Cine are “dreptul” sa declare daca altii sunt ok sau nu? Care sunt dilemele etice cu privire la politica sociala pentru problema “spitalizarii involuntare”? (In prezent, s-ar putea argumenta ca in SUA, cel putin, avem problema opusa, si anume e dificil sa tinem oamenii in spital, chiar pe cei care vin in mod voluntar). De asemenea, implicatiile semantice ale cuvantului “opresiune” sunt cu doua taisuri, deoarece, desi cuvantul pune in discutie normele si ipotezele de baza din diverse sisteme sociale si culturale – o functie utila- pe de alta parte, din pacate, favorizeaza o pozitie de victima care invinovateste factorii externi.

Ideal vorbind, psihodrama ofera un tip de lucru in grup care ii face pe membrii acelui grup mai puternici, le dezvolta abilitati asertive si recunoaste prezenta acestor probleme legate de gradientii de putere in grupuri, nu doar intre liderul de grup / terapeutul si membrii grupului / “clientii”, dar si in diverse sub-grupuri, cum ar fi doi barbati si sapte femei etc. (a se vedea lucrarea mea despre implicatiile postmodernismului in psihoterapie).

Contributiile psihodramei la modalitatile teoriei:

Psihodrama este remarcabila deoarece poate imbogati practica tuturor felurilor de psihoterapie si educatie in diferite moduri:

In primul rand, intr-un moment in care cele mai multe abordari terapeutice se bazau pe “discutii”, Moreno a introdus ideea de a avea pacienti mai activi fizic. Ideea de simplu joc de rol, fara a include nici un alt aspect al psihodramei, a devenit o parte din terapia de comportament, terapia cognitiva, precum si dintr-o varietate de alte abordari.

O alta forma de actiune presupune ca membrii unei familii sau unui grup sa infatiseze perceptia lor asupra relatiilor din grup ca un fel de tablou sau de sculptura vie. Aceasta tehnica, initial numita “sociograma de actiune”, a devenit parte dintr-o varietate de abordari ale terapiei de familie si de grup, utilizata de Virginia Satir, de exemplu. Si Bert Hellinger foloseste aceste sculpturi in demersul sau de grup pentru dinamica familiei, iar Albert Pesso are o metoda usor diferita, dar conexa, derivata din abordarile sale de dans si miscare din anii 1960. In abordarea sa de teatru aplicat improvizat numita “teatrul asupririi”, pionierul Augusto Boal foloseste si el tablouri vii.

Nu doar pacientii sunt activi, ci si terapeutul. S-au dezvoltat mai multe stiluri regizorale terapeutice, incepand cu Moreno in psihodrama, dar mai puternic influentate de Salvador Minuchin, Virginia Satir si altii.

Psihodrama se bazeaza pe imaginatia membrilor grupului, si alte abordari care sugereaza o imagistica mai specifica au aparut si alcatuiesc un subdomeniu, cu stiluri diferite exprimate de inovatori diferiti. De la utilizarea imaginatiei active a lui Jung la fantezia ghidata a lui Desoille, terapia de psiho-imaginatie a lui Shoor, sau lucrul lui Sheikh & Ahsen cu imagistica eidetica, au aparut abordari alternative care dezvolta activitatea terapeutului intr-o varietate de moduri.

Psihodrama presupune teoria de rol, o perspectiva dramaturgica, iar acest lucru la randul sau presupune un model pluralist al psihicului: psihoterapia care trateaza fiecare parte a psihicului ca un rol care poate fi pus in scena a fost mai vizibila atunci cand a existat o moda pentru tratamentul “tulburarilor de personalitate multipla” la inceputul anilor 1990. O varietate de terapii inovatoare au absorbit aceasta perspectiva, cum ar fi “dialogul cu voce” al lui Hal Stone, terapia sistemelor interne de familie a lui Richard Schwartz, terapiile “starii de ego” ale lui Shapiro, Watkins si altii.

Un alt derivat al psihodramei este ideea intalnirii aici-si-acum, care a ajuns sa influenteze dezvoltarea terapiei Gestalt a lui Fritz Perls, primele T-group care au evoluat in “grupuri de intalnire”, si alte tendinte. (Scrierile filozofice ale lui Martin Buber au avut si ele o influenta insemnata in anii 1960).

Teatrul in general a devenit mai acceptabil pe masura ce un stil mai regizoral in terapia prin joc a devenit respectabil, iar dramaterapia a devenit un domeniu in sine, inspirata din psihodrama. Unii oameni nu pot face fata sentimentului de responsabilitate personala prezent in psihodrama clasica, si au nevoie sa exploreze problemele prin roluri care ii ajuta sa se distanteze, iar jocul de rol, sociodrama, utilizarea de marionete, masti si alte tehnici dramatice devin necesare pentru a ajuta oamenii sa lucreze la nivelul permis de structura lor defensiva. Multe dintre terapiile prin arta permit si ele mai multe forme simbolice de exprimare.

Psihodrama a fost una dintre terapiile de grup cu adevarat interactive, iar Moreno a vorbit despre valoarea acestui aspect, chiar si in afara psihodramei. Treptat, lucrul in grup a devenit mai raspandit si practicat de catre diferite tipuri de terapeuti. Dincolo de terapia de grup propriu-zisa, procesul de terapie s-a deschis pentru a include alte persoane, o abordare diferita fata de modelul dual semi-sacru, astfel incat membrii unei familii pot fi tratati impreuna, si acum prietenii si alte persoane din reteaua sociala pot fi incluse.
Valoarea imaginatiei, folosirea lui “ce-ar fi daca” ca un instrument, a devenit mai extinsa partial datorita faptului ca abordarea lui Moreno contesta hegemonia terapiei bazate pe conversatie. De exemplu, in anii 1950, George Kelly a cerut pacientilor sa construiasca un rol in mod constient si sa-l interpreteze ca un fel de practica de joc de rol, anticipand unele abordari constructiviste care au reaparut in anii 1980. Tendintele postmoderne pot fi si ele remarcate in ideea de a re-spune o poveste si in abordarile narative. (Unul dintre pionierii acestui domeniu, Ted Sarbin, a lucrat initial cu Moreno in anii 1940). Putem vedea o alta utilizare a imaginatiei in programul “doisprezece pasi” al A.A. (alcoolici anonimi), in abordarea “prefa-te ca merge pana iti iese”.
Am mentionat creativitatea inca de la inceput, si definirea creativitatii ca valoare de baza si scop in sine genereaza un climat deosebit de util in terapie, intareste alianta de tratament si stabileste cadrul pentru celelalte concepte si tehnici. Derivand din aceasta, conceptele asociate de spontaneitate ca un mod deosebit de util pentru a dezvolta creativitatea, jocul ca un mod deosebit de util pentru a stimula creativitatea, si teatrul ca un context util pentru adulti pentru promovarea jocului, toate acestea se pot aplica in multe terapii, nu doar in psihodrama. Psihodrama introduce acestea si alte concepte care au fost ignorate sau subestimate de majoritatea altor teorii, si ar trebui sa fie vazute nu ca in competitie cu sau inlocuind alte idei, ci imbogatindu-ne perspectivele asupra a ceea ce ar trebui sa ia in considerare natura umana si dezvoltarea. De exemplu, ajutand oamenii sa fie mai flexibili, mai spontani, a fost o idee exprimata in afara  psihodramei, dar teoriile lui Mihaly Csikszentmihalyi despre “flux” si creativitate se completeaza si vin in spijinul scrierilor lui Moreno despre spontaneitate si rolul ei in viata. Si atentia acordata dinamismului bogat asociat cu domeniul de simpatie, preferinta si conexiune (adica, sociometria) poate de asemenea imbogati domeniile generale de psihologie, sociologie, si terapie.

Contributii la teoriile despre societate

Lucrul in grupul de psihodrama poate fi ideal pentru a scoate la lumina idei preconcepute, pentru a atribui rolul de criticare a liderului, pentru a aborda teme postmoderne (de exemplu, cartea lui Pam Remer despre terapia feminista). Teoria rolului, din nou, observa mai clar modul in care rolurile sunt constructe culturale si supuse unui proces constant de redefinire. Ca atare, etapa in care se intreaba cum sunt stabilite diferitele roluri si seturi de asteptari, norme, drepturi, etc. este parte din proces. Psihodrama observa prin sociometrie ca societatea adesea este structurata in moduri care contravin afilierilor naturale ale oamenilor, si cauta sa dezvolte modalitati de deschidere a acestei functii (este, din cate stiu eu, unica in aceasta privinta).

Teoria de rol este exceptionala deoarece este cea mai rezistenta si capabila sa absoarba si sa incorporeze o gama larga de teorii din alte abordari, cum ar fi, de exemplu, cea neo-freudiana si orientata cultural a lui Erich Fromm, care lua in considerare normele culturale si tendintele subiacente ale culturii occidentale ca o expresie a supraevaluarii proprietatii, a elementului de “a avea”, si impactul acestuia asupra vietii, asupra aspectului de “a fi”. In mod similar, zeci de alte personalitati ofera idei valoroase, si viziunea mea de psihologie trebuie sa transcenda ingustimea absurda a sectarismului.

Critici

Din pacate, cele mai multe critici formulate la adresa psihodramei sunt superficiale si dezinformate, indreptate in general catre stilul propriu al lui Moreno sau scrierile sale  problematice. Faptul ca altii au construit si au scris mult pornind de la opera acestuia este ignorat, poate pentru ca ar fi nevoie de un studiu mai serios al problemei.
Nu vreau sa spun ca psihodrama nu ar trebui sa fie criticata. In primul rand, nu este o metoda atat de bine structurata incat sa nu poata fi aplicata prost, folosita de oameni neinstruiti in moduri stangace si daunatoare. Din acest motiv, la sfarsitul anilor 1970 s-au stabilit cerinte mai formale pentru formare si programe de certificare prin comisii, asa cum au multe domenii de specialitate. Asa ca unele critici nu sunt despre metoda, ci despre utilizarea judicioasa a acesteia.

In al doilea rand, metoda nu trebuie utilizata fara o selectie corespunzatoare si mai ales o monitorizare a rezultatelor. Ideea de sesiuni “unice” ca fiind terapeutice nu a fost intr-adevar foarte responsabila. De fapt, sesiunile deschise ale lui Moreno nu au avut rezultate negative din cate stiu eu, si acestea s-au desfasurat timp de zeci de ani. Totusi, in epoca noastra in care se acorda mai multa atentie autonomiei pacientului, confidentialitatii si formelor mai subtile de constrangere, astfel de abordari par mai putin sigure.

O alta sursa de critica izvoraste dintr-o ignoranta simplista cu privire la natura reala a psihoterapiei. Necunoscand potentialul sau integrator, sau cum sa gestioneze consecintele, multi psihiatri din 1940 pana in anii 1990 au considerat ca pot traumatiza din nou pacientul daca l-ar pune sa retraiasca scene tulburatoare sau traumatice. Cei care au incercat sa afle mai multe despre aceasta metoda au scapat de aceste temeri. Altii pur si simplu nu au vrut ca pacientii lor sa se “supere” – de parca faptul ca sunt intr-un spital de psihiatrie nu e suparator in sine, iar motivul pentru care au venit nu a fost pentru ca erau profund suparati. O terapie care nu analizeaza problema in mod direct ar fi ca medicina care evita interventia chirurgicala. Ei bine, inainte de a exista masuri de siguranta, probabil ca aceasta critica era oarecum adevarata, dar exista modalitati de a monitoriza si de a lucra cu revelatiile obtinute prin psihodrama; cei care nu sunt informati insa nu stiu acest lucru.
O varianta a acestei critici se bazeaza pe intelegerea gresita a naturii catharsis-ului, gandindu-se ca metoda se bazeaza pe o simpla exprimare de emotii puternice. De fapt, psihodrama are ca scop reintegrarea unor parti ale sinelui care au fost renegate, iar acest proces este adesea insotit in mod natural de lacrimi, furie si alte moduri de exprimare numite cathartice.

Si din interior exista diferite critici. De exemplu, eu am observat ca o buna practica a psihodramei nu se bazeaza numai pe actiune. Participantii au nevoie de timp pentru discutii.

O alta critica pe am adus-o psihodramei si celor mai multe forme de psihoterapie este o prejudecata prea des intalnita fata de valoarea potentiala a integrarii psiho-farmacologiei intr-un program de tratament total. Prezumtia ca toate psihopatologiile pot fi gestionate fara aceste noi instrumente este asemanatoare cu ideea conform careia credinta poate vindeca si nu este nevoie de nici un medicament.

Directii viitoare:

Cred ca trebuie sa reformulam psihodrama nu ca abordare unica in terapie, ci mai degraba ca un complex de tehnici si concepte care pot fi aplicate, in general, de catre toate celelalte abordari, pe care le-ar imbogati, si care ar ajuta intregul domeniu sa mearga in directia unei abordari mai eclectice si integratoare.
Mai mult, trebuie sa aplicam aceste abordari, si, de fapt, toate abordarile psihoterapeutice, adaptate corespunzator, dincolo de contextul vindecarii, de rolul de bolnav, pentru a include sprijinul acordat oamenilor aparent sanatosi sa devina mai sanatosi si mai rezistenti. Astfel, aceste metode trebuie sa fie aplicate in cadrul programelor de dezvoltare personala, educatia adultilor, de formare in afaceri si management, construirea comunitatii, team building, in sistemul public de invatamant, dar si pentru recreere si arte.

Eu vad modelul fundamental al psihodramei, ideea de teatru in viata umana, ca intruchipand un instrument pentru cresterea reflexivitatii: atunci cand preluam rolul de regizor intern sau actor inseamna ca nu mai suntem, asa cum spune personajul lui Shakespeare, Jacques, in discursul lui cu “toata lumea e o scena”, simpli “jucatori”. Asa devenim si co-dramaturgi.

Source | ADVANCING THEORIES OF PSYCHODRAMA: PRELIMINARY NOTES
Adam Blatner, M.D., TEP
https://www.blatner.com/adam/pdntbk/advthrpdnotes.html